Proiect mai vechi, datând de circa 15 ani, Craii de Curtea Veche mi se pare a fi cel mai ambițios film semnat de regizorul Mircea Veroiu. Cu o operă cinematografică bazată pe multe pagini celebre ale literaturii române (Agârbiceanu, Slavici, Camil Petrescu), regizorul a fost tentat de universul fascinant al prozei mateine, conferind materialitate vizuală paginilor ce evocă decadența și ruina, traseul complicat al personajelor sale, sfâșiate între reverie și viciu, între prezent și trecut, între straniu și derizoriu. Epica filmului păstrează în linii mari arhitectonica prozei mateine, descoperindu-i, prin traducerea pe peliculă, modernismul. Fluența introducerii visului în realitate sau interferența planurilor temporale subliniază, în plan cinematografic, atributele secrete, magia prozei lui Mateiu I. Caragiale. Atunci însă, când citirea Crailor în viziunea scenaristului loan Grigorescu încearcă prelungiri „inedite” ale originalului - explicarea pornirilor criminale ale lui Pirgu, prin asasinarea ministrului, deznodământul duelului Pașadia-Pantazi, inexistent în roman, vizita la bordel -, acestea devin și pe ecran ilustrative, depărtându-se de tonul potrivit cinismelor gradate ale personajelor, de exotismul balcanic al acestora. Cele trei biografii fragmentare (Pașadia, Pantazi, Pirgu), sunt completate de Povestitor (Cara), a cărui prezență însoțește destinele ambigue ale Crailor. Sfârșitul delicatei și frumoasei Ilinca marchează plecarea în lume a lui Pantazi, după cum pasiunea morbidă a lui Pașadia pentru Rașelica îi grăbește sfârșitul într-un crepuscul, parcă previscontian. (De altfel, Craii au fost considerați un pre-Ghepard românesc). Între structura obiectivă (față de personaje), deloc pamfletară a literaturii lui Mateiu I. Caragiale și cea rafinat-vizuală a filmului lui Mircea Veroiu se instalează legături organice traduse în eleganța, somptuozitatea sau urâțenia decorurilor (Ștefan Antonescu), în desenul precis și elaborat al costumelor (loana Corciova), în imaginea excelentă, semnată de operatorul Marian Stanciu, a cărui contribuție la fluența vizuală și la elaborata compunere a imaginilor mi se pare a fi de rară calitate. O distribuție unitară propune pentru cei trei Crai, actori cu mare experiență teatrală și cinematografică - Mircea Albulescu, (Pașadia), masiv, aristocrat destul de îndoielnic, bolnav fără scăpare din ghearele viciului său, Ovidiu luliu Moldovan (Pantazi) subliniind accentele eliberatoare ale propriului personaj prin dragoste sau contemplare estetică și Răzvan Vasilescu (Pirgu), un histrion frenetic, atașat fascinației pe care o exercită Craii, dar și ascensiunii lui politice. Cara - Marius Bodochi, deține rolul cel mai dificil (de care se achită onorabil), poate al singurului personaj autentic din romanul matein, autorul, complexat, estet, cu nostalgia fantasticelor povești dintr-o realitate abjectă, înnobilată prin farmecul cuvintelor.
Fanii necondiționați ai prozei mateine pot ataca teatralismul, atmosfera prea lucrată, o tensiune insuficient controlată, un ilustrativism - defecte de care nu este deloc străin, ab initio, scenariul lui loan Grigorescu. Mircea Veroiu are meritui de a fi „tradus” intraductibila proză mateină în imagini, care pot convinge și, în orice caz, invită la o nouă apropiere de literatura lui Mateiu I. Caragiale. Ceea ce nu este puțin lucru! Filmul său face o bună pereche cu o altă ecranizare ambițioasă din opera sa, Adela. Și asta dovedește încă odată inapetența regizorilor noștri pentru scenariile originale. Tot literatura rămâne, nu numai la noi, o scăpare sigură, pentru o operă ce, mereu, poate stârni controverse (utile?!) pentru arta a șaptea. Și, o sugestie în plus a filmului, el ne reamintește că lumea de azi este plină de personaje asemenea lui Pirgu.