REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Un omagiu



     Alături de Liviu Ciulei, Lucian Pintilie rămâne printre puţinele figuri emblematice ale cinematografiei româneşti în măsură să reflecte spiritul libertăţii de creaţie în dezacord cu constrângerile ideologice ale momentului.
     Pe urmele lui Lenin şi ale lui Stalin, atât Gheorghe Gheorghiu-Dej, cât şi Nicolae Ceauşescu au văzut în cinematografie un excelent instrument de propagandă şi control, instrumentul cel mai potrivit de a face să circule de o manieră agreabilă şi asimilabilă mesajul ideologic. La antipodul filmografiei lui Lucian Pintilie, Sergiu Nicolaescu a construit epopeea naţională ca triumfalism protocronist, falsificare deplină, aservită ideologic a istoriei. Majoritatea filmelor pe care îşi propunea să le facă Pintilie, precum şi cele pe care le-a făcut erau ecranizări ale unor opere literare. Şi după 1989, cu mici excepţii, regizorul a rămas fidel vechii opţiuni, transformarea unui roman sau a unor povestiri în scenariu de film. Aşa au apărut Balanţa (1992) după romanul omonim al lui Ion Băieşu, Prea târziu (1996) după romanul cu acelaşi nume al lui Răsvan Popescu, O vară de neuitat (1995) după unul dintre capitolele din romanul "Cronică de familie", capitol intitulat "Salata" etc. Iar înainte de 1989, cele trei lungmetraje care contează sunt şi ele rodul adaptării unor opere literare, precum Salonul nr. 6, proiectat iniţial ca film de televiziune în 1973 şi reluat ca lungmetraj în 1978, după piesa lui Cehov, Reconstituirea (1968) după nuvela omonimă a lui Horia Pătraşcu şi De ce trag clopotele, Mitică? (1981) după piesa "D’ale carnavalului" şi alte câteva momente caragialiene. Mă întreb, nu fără tristeţe, ce s-ar fi întâmplat dacă regimul comunist românesc era mai permisiv, mai puţin refractar la libertăţile asumate de artiştii talentaţi, dacă cenzura ar fi fost mai blândă. Nu am nicio îndoială că Lucian Pintilie ar fi avut destinul unor Jirí Menzel, Miloš Forman sau Andrzej Wajda şi că literatura română ar fi avut parte de cele mai nuanţate ecranizări. Desigur, nu pot decât să visez la un alt traseu destinal pentru mulţi artişti a căror voce a fost făcută să tacă. Cele două filme care „vorbesc”, Reconstituirea şi De ce trag clopotele, Mitică?, ne oferă însă intensitatea puterii creatoare a lui Pintilie şi un plonjeu critic fără precedent în miezul lumii totalitare. Primul film o face prin imersia în cotidian, cel de-al doilea printr-o sinteză filmică a operei caragialiene, reconstruită ca o distopie sulfuroasă, ambele având în comun o farsă. Ambele filme au fost retrase de pe piaţă, împiedicate să ruleze, ambele au displăcut enorm cuplului Ceauşescu.
     Cele două sunt printre puţinele filme pe care le-aş revedea cu un sentiment de prospeţime, ambele se lasă redescoperite la diferite vârste cu un nou fior de viaţă filmică. Reconstituirea a reuşit să redea spiritul de farsă al societăţii comuniste, într-un mod care nu doar că nu are nimic tezist, dar nu are nimic din punctuaţia agresivă a moralei. Doi tineri sunt puşi să dramatizeze o altercaţie în scopul de a oferi un material educativ pentru tineret, dar şi pentru a fi exoneraţi de o păruială juvenilă. Se porneşte la drum cu intenţii bune, un procuror cu o bonomie cinică, dezabuzată, un profesor alcoolic, nevrotic şi retoric, un miliţian zelos şi idiot etc. numai că „reconstituirea” nu vrea să iasă, contrafacerea educativă a realismului socialist, mesajul propagandistic, cu pedagogia de gazetă de perete nu sunt jucate cum se cuvine de cei doi actori improvizaţi. Tinerii implicaţi nu acceptă să fie actorii unei farse subliniindu-i caracterul de farsă. Pentru că se doreşte de la ei să joace cât mai realist cu putinţă. Este ocazia, pentru Pintilie, a unor ricoşeuri ironice pe tema cinévérité-ului propagandistic, a raportului cinematografiei cu realul şi mesajul politic etc. În cele din urmă, farsa dobândeşte autonomie prin a deveni farsă tragică sau, în termenii lui Gogol, povestea caraghioasă privită tot mai atent devine o poveste tristă. Supralicitând o scenă după tipicul policier-urilor lui Sergiu Nicolaescu, unul dintre tineri se accidentează mortal fără ca momentul să fie înregistrat pe peliculă ca urmare a neatenţiei operatorului. Tragicul izbucneşte ca urmare a ducerii până la ultimle consecinţe a farsei. Mulţimea muncitorilor ieşiţi de la meci îi încadrează pe cei doi tineri cu sentinţe morale emise pe tonul cumsecădeniei obtuz-agresive a clasei muncitoare. Întrebat de dacă-l doare, adolescentul accidentat mortal dă replica magistrală a filmului: „Da, mă, mă doare mă, mă doare-n cur.” Nu cred să fi existat o replică de sictir existenţial mai profundă în tot cinematograful românesc de până atunci. Efectul ei era devastator, reflectând din plin absurdul societăţii totalitare, dincolo de orice confruntare ideologică, dincolo de orice eroism butaforic. Moartea se afla la capătul farsei şi până nici ea nu era luată în serios, nu mai constituia o reliabilă sursă credibilă de catharsis. Cel mai acid film rămâne, pentru mine, De ce trag clopotele, Mitică? şi nu am mai văzut niciodată o întrebuinţare mai corozivă a operei lui Caragiale, nici înainte, nici după această ecranizare. Pornind de la denundarea procedeului, de la revelarea resorturilor intime ale filmului, a efectelor şi a prezenţei regizorului pe platou, Pintilie releva din start utilizarea lumii lui Cragiale ca o parabolă, ca un pretext pentru un exerciţiu critic de amploare. În lumea lui Caragiale farsa e la ea acasă, însă Pintilie pune întreaga existenţă românească sub semnul farsei sau, aşa cum îi spune el, al băşcăliei. Pintilie este departe de felia de viaţă naturalistă servită crudă, de realismul mediilor joase, paupere, vag civilizate ale mahalalei. Subiectul filmului său e spiritul mahalagesc al lumii româneşti, accelerata deteriorare a României profunde, regizorul configurând un profil identitar la confiniile cu distopia de o virulenţă fără precedent care tinde să egaleze filipica cioraniană şi îşi găseşte un analogon în baia de acizi a unui minunat eseu, "Înapoi la chestiunea specificului naţional", al lui Horia-Roman Patapievici, din care următorul fragment stârnea reacţii furioase: „Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării”. „Simt enorm şi văd monstruos” devenea lentila deformatoare a perspectivei regizorului nu asupra lumii lui Caragiale, ci asupra contemporanilor săi. Ca şi în Reconstituirea, finalul conţinea o replică devastatoare, memorabilă: „Lasă-i să moară proşti!” Filmografia lui Lucian Pintilie, prin cele câteva filme de dinainte de 1989 şi nu numai, reprezenta conştiinţa vie a unei reale vocaţii artistice pe care regizorul nu a trădat-o niciodată.
 
(România literară nr 45 / 2013)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: angelo mitchievici, lucian pintilie

Opinii: