Un om — pâna mai ieri doar flacară, pasiune, inteligență, talent, cunoaștere, cultură, personalitate, farmec și peste toate o imensă modestie — a trecut o apă simbolică spre un tărâm simbolic, lasându-și numele pe o lespede.
Cei ce vor cerceta însa în urmă etapele artei cinematografice pe care el a privit-o cu o dragoste și o înțelegere incomparabile îi vor descoperi prezența pe fiecare bornă ce marchează fiecare drum.
Acum patru decenii apărea una dintre primele lucrări de teorie și critică cinematografică publicate la noi în țară „Uzina de vise”. Era un neobosit observator al fenomenului cinematografic mondial dar mai ales al celui național. Multe publicații i-au găzduit punctul de vedere, totdeauna competent, instructiv, atent la tot ce apărea ca nou și semnificativ în film. Grație solicitudinii și ajutorului său efectiv, s-au putut realiza două filme care au rămas de referință în repertoriul cinematografiei românești
O noapte furtunoasă (1942) și
Visul unei nopți de iarnă (1945). În cea mai mare măsură I-a preocupat istoria filmului românesc, de la primele lui începuturi și pâna astăzi. lar acestei fertile preocupări îi datorăm lucrări de referință — „Istoria cinematografului în România de la începuturi și până azi”,
„Momente din trecutul filmului românesc” și „Filmografia adnotată a producției cinematografice din România 1897-1970” al cărei colectiv de redactare l-a condus, ca și pe acela al lucrării mai vaste la care a colaborat până în ultima zi „Tratatul de istorie a cinematografiei în România”. Sunt tomuri care adună o imensă muncă, conțin o întreagă gândire și oferă celorlalți o imagine amplă și generoasă despre cele aproape opt decenii ale artei filmului. În studiile lui vom descoperi nu numa tainele, culmile și abisurile, bătăliile și înfrângerile pe care le-a cunoscut și le cunoaște oricine își pune ființa în serviciul luminii pâlpâitoare a ecranului. Vom descoperi un univers și vom simți pasiunea unui om. Omul acesta s-a chemat: Ion Cantacuzino.
Și în ziua în care el și-a început «lunga călătorie a zilei spre noapte», undeva în adâncul nostru am auzit un strigăt: cum se poate tocmai el, el care nu obosea niciodata, el care părea acum, tocmai acum, nu la crepuscul, ci la zenit.
