O mică recapitulare se impune:
Nicolae Mărgineanu este cel care a semnat imaginea la
Tănase Scatiu,
Profetul, aurul şi ardelenii, sau ca să mergem mai în urmă,
Muntele ascuns şi
Explozia. Semnat, nu în sensul înscrierii numelui pe generic la capitolul «Imagine», ci sub pecetea apăsată a personalităţii şi talentului. El face parte dintre acel operatori-creatori, specie pentru care imaginea unui film se face, sigur, pe baza unor cunoştinte tehnice bine însuşite, dar din interiorul unei viziuni artistice precise. Nu numai cu aparatul de filmat conectat la acumulator, dar şi cu mintea conectată la aparat. De aici şi până la regia de film — vorbe unui confrate — nu mai era decât un pas. Pasul acesta s-a şi făcut cu
Un om în loden. Pasul este mare, este cât doi paşi, pentru că proaspătul regizor semnează el scenariul alături de Haralambi Zincă, autorul sursei literare numită «Moartea vine pe bandă de magnetofon». Un gest responsabil, de protecţie, faţă de primul său film ca regizor, venit din nevoia de a stăpâni perfect materia cu care urma să se prezinte la examen, nevoie firească, pentru că nici materia, nici examenul nu erau uşoare. Un film de factură poliţistă, extras dintr-un roman cu acţiunea plasată în anii '50, reprezenta o materie uşoară doar pentru un regizor care nu dorea decât să-şi bifeze corect debutul. Ceea ce nu e cazul. Nicolae Mărgineanu nu debutează corect, funcţionăreşte, ci ambiţios şi cu inteligenţă. Primul gest inteligent l-a comis împreună cu Haralamb Zincă, chiar de la scenariu: actualizarea poveştii, actualizare în sensul aducerii ei la zi, inteligent pentru că oricât de palpitante ar fi ele, oricât de
policier şi cu suspans, întâmplările de acest gen petrecute în urmă cu 15-20 de ani nu mai exercită o prea mare putere de seducţie asupra spectatorului. Actualizarea a fost însoţită de o acţiune de curăţire, de simplificare a materialului literar şi ea necesară, pentru că ceea ce cititorul poate să cuprindă într-un timp hotărât de el, spectatorul trebuie să înţeleagă într-o oră şi jumătate. Aici ar fi fost loc «şi de mai bine», pentru că ceea ce a rămas reprezintă încă o materie extrem de densă, densă până la sufocare, marcată de prea multe coincidenţe, de prea numeroase acte şi acţiuni greu explicabile chiar şi pe firul unei logici elementare. lar policier-ul nu se mulţumeste cu o logică elementară, el cere o logică de fier. Pentru că îşi cunoştea materia încă din faşă, regizorul a marşat, cum se spune, gândind probabil că o va putea stăpâni şi ordona exact prin transpunerea ei cinematografică. Ceea ce de altfel se şi întâmplă în prezenţa talentului şi a unei intuiţii regizorale de excepţie. Afirmaţia se cere demonstrată şi am s-o fac cu riscul de a călca regula jocului care se cere să nu sufli o vorbă despre subiectul unui film poliţist. O fac însă cu inima împăcată: forţa de atracţie a filmului nu stă în misterele lui oricum devoalabile în bună măsură chiar de la început, ci în felul în care sunt prezentate cinematografic. Scenariul, deci, ne propune următoarea poveste: Un fost legionar «dat mort» reapare după 34 de ani sub nume străin fireşte ca: 1) să se răzbune pe Stamatiad, fost coleg de facultate, azi inginer la un institut de cercetări geologice, care l-a denunţat «atunci» la poliţie, drept care ar fi putut deveni un «mort urât» (căci este urââât, vorba
Sandei Toma în rolul sorei inginerului, vorbă rostită cu o rară expresivitate); 2) să pună mâna pe o lucrare preţioasă a aceluiaşi Stamatiad privind descoperirea unor zăcăminte şi ele preţioase. Acţiuni nu paralele, ci combinate, topite perfect într-una singură: Stamatiad va fi bombardat cu telefoane de ameninţare, cu scrisori aşişderea — clasicele «ţi-a sunat ceasul», «când voi hotărâ eu, vei muri!» — cu hohote de râs sardonice imprimate pe un minifon strecurat sub pat, cu pene de curent false şi fâlfâit real de aripi de cucuvea, o teroare în lege, doar-doar omul îşi va pierde minţile şi va fi internat în spital. Astfel lucrarea va trece în mâinile lui Aman — alt fost coleg — care atât aşteaptă ca s-o înmâneze spionului. Aman însă nu este decât o pistă falsă, nu numai cei de la securitate, dar şi noi, spectatorii, ne dăm seama de asta — paravanul în spatele căruia altcineva va fura lucrarea. Planul este perfect şi perfect logic. Ilogiocă este punerea lui în aplicare, respectiv comportamentul spionului. Pentru că ce face el, spionul? În loc să lucreze din umbră cu o mână de colaboratori de care — ni se arată — nu ducea lipsă, în loc să se amestece prudent printre sutele de străini de la, să zicem, „Intercontinental”, el «face» o criză de mania persecuţiei (dar nu o oarecare manie, ci exact aceea a ameninţărilor telefonice), se cere internat la spital, îşi furnizează, deci, bine semnalmentele, după care fuge (?!?) şi costumat cât mai şocant cu putinţă — un loden ros şi un basc vechi peste o figură greu de uitat şi oricum suspectă, începe să bântuie oraşul, riscând să fie oprit de primul miliţian întâlnit în cale. Mai mult: intră în contact cu un puşti dubios căruia-i încredinţează sarcina introducerii benzilor, scrisorilor etc. în casa Stamatiad, ignorând total faptul simplu că puştiul s-ar putea «să-i şi vândă» din moment ce s-a lăsat cumpărat. Se arată şi sorei lui Stamatiad, pe care mai întâi o avertizează, iar apoi chiar o împuşcă, intrând cu nonşalanta cu care iese din spitalul nr. 9 într-o instituţie, ziua în amiaza mare, şi ieşind la fel. Mai mult: el îşi dezvăluie chiar identitatea faţă de Stamatiad, pe bandă de magnetofon, deşi ştia că acesta a anunţat securitatea. De altfel securitatea nu intră imediat în posesia benzii, numai printr-o întâmplare creată de scenarişti: maiorul Lucian nu era acolo... Dar dacă ar fi fost? llogicul naşte firesc nevoia de logic. Se pune aşadar întrebarea, de ce? De ce îşi seamănă spionul ăsta semnalmentele pe toate drumurile, în loc să stea cuminte în umbră, cum face orice spion inteligent? De ce primejduieşte el miza mare — lucrarea preţioasă — pentru o reglare de conturi personale făţişa, când acea reglare se putea tace oricum, dar la urma urmei? Răspunsul ar fi: 1) de nebun, deşi mania persecuţiei, chiar reală, nu este nebunie; 2) din dorinţa autorilor de a spori suspansul pe ideea, suspans vreţi, suspans aveţi, dar în absenţa celeilalte idei pereche şi lege de aur a
policier-ului: suspansul trebuie să aibă acoperire. Dar — şi acest dar conţine însăşi demonstraţia de abilitate regizorală pe care o face Nicolae Mărgineanu la debut — tot acest hăţiş de suspansuri fără acoperire, acceptat de Nicolae Mărgineanu, în calitate de co-scenarist, este descâlcit, descurcat, limpezit de Nicolae Mărgineanu-regizorul. Cu mână sigură şi eu fantezie. Pentru că, dacă logic analiza suspansului nu iese bine, Mărgineanu operează în interiorul lui câteva extraordinare mini-radiografii psihologice. Radiografia terorii sub care intră Stamatiad — un
Victor Rebengiuc în continuă autodepăşire, cocârjat sub o vârstă pe care nu o are, dar drept şi exact pe linia personajului. Teroarea în faţa telefonului, a plicurilor galbene, teroarea oglindită în gesturi, în priviri, în lentilele ochelarilor care reflectă imaginea rolei de magnetofon, vânată până dincolo de lentile, până-n pupilele mărite. Radiografia isterizării lui Aman, comunicată scurt în acea întâlnire cu maiorul Lucian, scenă perfectă între doi actori perfect aşezati în rol:
George Constantin cu buzele zvâcnind nervos şi privirile fugărite de spaimă,
Ovidiu luliu Moldovan calm şi înţelegător în aparenţă, rece, lucid şi tăios sub acea înţelegere. Radiografia spaimei la menajeră —
Ica Matache, într-un singur prim-plan valorând cât o secvenţă plină — a spaimei fiului ei —
Gheorghe Visu, cu dezinvoltură în rol de mică lichea speriată — spaimă tânără, blindată cu un instinct de conservare în deplină stare de funcţionare, instinct care-l împinge să spună repede tot-tot. Radiografia disperării la acea secretară jucată de Elena Sereda de la revolta discretă, sobră, la recunoaşterea înlăcrimată. Radiografia disperării, chiar la acea «prietenă de profesiune casnică» —
Florina Luican, cu privirile «trădătoare» şi paloarea bine acordată la disperare. Radiografia lucidităţii la acea nevastă a lui Aman, luată pentru bani şi lăsată pentru alta — numai
Draga Olteanu Matei putea rosti cu acel zâmbet frământat «are şi el un cuplaj, una Puşa, Duţa, dă-le încolo, pe toate le cheamă la fel». Radiografia riscului şi a lucidităţii la «echipa»
luliu Moldovan-
Constantin Diplan, dirijată de «şeful»
Mircea Albulescu, prezenţă scurtă dar cât de eficace în economia ei. Suspansul fabricat al acţiunii este astfel bine acoperit de un adevărat, terorizant suspans psihologic obţinut — se simte, se vede — umăr la umăr cu această minunată echipă de actori, echipă cu care — se vede, se simte — regizorul a lucrat bine, nu în sensul întâlnirii la oră fixă pe platou, ci în sensul unei colaborări reale, care presupune pregătire, «punere» în rol şi aducerea în scenă nu numai cu cât poate duce, dar şi cât poate aduce fiecare în construcţia întregului. Toate aceste radiografii sunt puse în contact, adunate într-o lume comună de spaimă şi luptă cu spaima, cu mijloace prin excelenţă cinematografice. Din unghiurile de flimare, din încadratură, din «jocul obiectivelor» care stâlcesc, deformează prim-planurile, teroarea, spaimei, disperării sau dimpotrivă netezesc, normalizează, într-un contrapunct sigur cu teroarea, de la imaginea străzilor, de pildă, a micilor momente de umor sau de încordare sănătoasă în faţa primejdiei, până la dulcea imagine din final a fetiţei cu pantofii maiorului în mână. Imaginea lui
Gabor Tarco este stâlpul pe care se răsuceşte spiră cu spiră atmosfera filmului. Un stâlp de nădejde, dar nu ştiu ce mă face să cred că Nicolae Mărgineanu, cel care, ca operator, reuşea să imprime filmelor o viziune personală, nu putea să scape de acest «defect» în propriul său film. Nu din obligaţie, ci din admiraţie trebuie scoase la lumină decorurile arhitectului
Aurel lonescu pentru exacta lor inserare în rostul filmului. Admiraţia cred că este de altfel sentimentul pe care îl stârneşte în totul lui tot debutul lui Nicolae Mărgineanu. Admiraţia în fata unui tur de forţă îndeplinit fără nici urma unei picături de sudoare. Singura urmă vizibilă, apăsat vizibilă este aceea a talentului dublat de inteligenţă creatoare. Admiraţie cu atât mai justificatil cu cât nicăieri nu se clachează mai uşor decât în genurile considerate uşoare. De admirat ar mai fi şi consecvenţa cu care Casa de filme Unu îşi păstrează rolul de lansator pe orbită a noilor talente.
Întrebarea — care nu ne împunge pentru prima oară şi precis nici pentru ultima şi anume: de ce un debut strălucit nu s-a întâmplat să fie şi un strălucit film de actualitate, s-o lăsăm pentru altădată.
