— După Mitică, eroul filmului dumneavoastră de debut, vreţi să ne vorbiţi ceva despre noul personaj din filmul pe care tocmai l-aţi terminat?
Scot notesul şi mă pregătesc să notez răspunsul. Cu un gest amical, Nell Cobar îmi cere carnetul cu notiţe. De sub acul pixului cu pastă apare pe foaia de hârtie conturul unei jumătăţi de căţel. Pixul se opreşte. Aşteptam nerăbdător cealaltă jumătate, dar Nell Cobar îmi întinde desenul.
— Iată noul meu personaj. În ultimul meu film
Băieţelul care făcea totul pe jumătate, el trece printr-o serie întreagă de peripeţii numai pentru că un băiat neglijent şi nerăbdător nu l-a desenat în întregime...
— Ce trăsături deosebite prezintă acest nou personaj cu care, de data aceasta, vă adresaţi micilor spectatori?
— Această jumătate de căţel, fiind doar un desen neterminat, o linie de creion trasă pe hârtie de bloc, prinde viaţă în film într-un mod neaşteptat. Implicat într-o serie de întâmplări, desenul jumătăţii de căţel, se animă între ceilalţi eroi ai filmului nu ca un „personaj”, ci ca un simplu contur... o linie care, neavând consistenţă, nici culoare, se suprapune transparent peste decoruri şi peste ceilalţi eroi...
Din păcate l-am realizat numai grafic. EI ar fi trebuit în mod necesar să aibă tot timpul şi o mişcare proprie, specifică. Mişcarea unei linii, a unui contur şi nu a unui personaj. Această sarcină însă — în actualul stadiu de dezvoltare în care mă aflu — m-a depăşit. Acum, când îmi dau seama câte s-ar mai fi putut face... filmul e gata.
— Văd că acordaţi o mare importanţă mişcării.
— E firesc. Primele filme de desen animat au avut succes pentru că au demonstrat că printr-o suită de desene, fotografiate pe peliculă şi apoi rulate, se obţine o mişcare continuă „ca în viaţă”. Acest stadiu e de mult depăşit. Succesul imens al primelor filme produse de Walt Disney a blocat timp îndelungat dezvoltarea desenului animat spre orizonturi noi, specifice...
— Şi care ar fi acest specific?
— O lume a desenelor şi nu o copie desenată după lumea reală. Nu întâmplător cele mai slabe cadre dintr-un film atât de reuşit ca
Albă ca zăpada sunt cele din final, când Făt-Frumos străbate călare pădurea. Aceste cadre — în dorinţa de a fi cât mai izbutite — au fost realizate în studiourile lui Disney, desen cu desen, după fotogramele unei pelicule filmată în prealabil cu actori. Exemplul arată că oricât de magistral ar fi redată mişcarea reală, în desenul animat ea e neinteresantă şi duce la eşec.
— Ce v-aţi propus să realizaţi în primul rând în ultimul dumneavoastră film?
— Înainte de toate, mi-am propus să învăţ să povestesc cinematografic; limpede, concis, simplu. Şi aceasta într-un mod cât mai neconformist, mai personal.
— Ce vă propuneţi pe acest drum?
— Să introduc spectatorul, de la bun început, în convenţia jocului. Nu avem de-a face cu fiinţe vii — oameni sau animale — ci cu nişte desene pur şi simplu. Eroii fiind nişte convenţii, nişte desene, pot acţiona dincolo de orice legi fizice din lumea reală. Singura graniţă a acestui nou univers e graniţa fanteziei noastre. Aş dori însă ca în această lume inventată, liniile şi culorile să-şi trădeze... sufletul.
Adică nu numai o aglomerare de gaguri vizuale, ci şi sentimente, duioşie, poezie...
Aş dori să învăţ cât mai mult din arta de a sintetiza a lui
Gopo, din conciziunea la care a ajuns
Olimp Vărăşteanu, din ştiinţa şi pasiunea de animator a lui
Musteţea, din tehnica profesiunii pe care o stăpâneşte
Iuliu Hermeneanu, din lipsa de conformism cu care cei mai buni realizatori ai genului au spart de mult canoanele.
— Urmează o întrebare clasică...
— ...La ce lucrez acum? Am intrat în producţie de câteva săptămâni cu
Nota 3 tot un film pentru copii. Faţă de scenariile precedente, acesta mi se pare mult mai specific desenului animat. Vreau să descopăr „virtuozitatea” mişcării laconice şi expresivitatea desenului static. Fireşte, ca şi până acum, animaţia personajelor va fi realizată de animatorii studioului (din care am să numesc pe Valentin Baciu şi C. Merlan cu care am lucrat mai îndelungat şi care au o contribuţie de seamă în realizarea animaţiei filmelor mele), dar tind să ajung la crearea unei mişcări originale, proprii personajelor pe care le desenez.
— Mitică era un erou interesant. L-aţi părăsit definitiv?
— I-am dat doar concediu limitat, pentru ca să-l pot aborda din nou cu forţe sporite. Noul film cu Mitică îl va surprinde pe acesta într-o altă ipostază. În ziua salariului, după ce s-a fixat asupra unor cumpărături necesare, menite să-i producă multă bucurie, Mitică intră într-un bufet cu gândul să închine numai „un păhărel” în cinstea chenzinei. Până la urmă, paharul se transformă într-o armată de pahare, iar veselul nostru chefliu începe să facă „cinste” tuturor... amicilor de la mese. Fireşte, odată cu conţinutul paharelor se scurge tot ce-şi propunea Mitică să realizeze din chenzină. Dar deocamdată acest proiect nu există decât sub forma unui scenariu şi a câtorva desene. Sper însă ca până la sfârşitul lui 1965 el să devină film.