Un loc sub soare: “Lumea e a mea” – cronică de film

     Larisa Fugaru, eroina filmului de debut al lui Nicolae Constantin Tănase, Lumea e a mea, aparține familiei de personaje rebele nu chiar fără cauză, care la sfârșitul anilor  '80, se puteau revendica de la Micuța Vera al lui Vasile Piciul sau, mai aproape de zilele noastre, se mișcă pe urmele Rosettei fraților Dardenne. Mici vietăți fragile, în aparență vulnerabile, dar propulsate de energia îndârjirii de a rezista lumii care nu prea vrea să le facă loc. Evident, cu mutațiile și nuanțele aduse de trecerea prin ani, de distorsiunile sociale ale fiecărei epoci, de culoarea talentului fiecărui autor. Micuța Vera își lua lumea în cap, sucea mințile cu fustele ei revoltător de scurte. O scenă de sex trecea, la vremea respectivă, ca o mare sfidare la adresa unui cinematograf înțepenit în pudorile bunicii. Astăzi, răzvrătita noastră vietate înjură ca la ușa cortului (de fapt, mai exact ar fi să spunem că cei "de la ușa cortului" înjură ca fetele de liceu ale zilelor noastre) și nu știu câți mai tresărim când domnișoarele "bagă" - mă iertați - ceea ce nu posedă, uneori chiar în prezența tatălui. Am căpătat imunitate sonoră. Nu este treaba noastră, aici, să ne întrebăm cum au răsărit astfel de avânturi lingvistice. Să-și bată capul sociologii.
Când ne aflăm în fața unui film, important este ca vulgaritatea, dacă vrem să o numim astfel, să aibă partea ei de subversivitate, să o înțelegem ca pe un mod natural de comunicare non conformistă al unei generații, pură eliberare, pauză de respirație etc. dincolo de care se mai află, totuși, și altceva. Altfel, totul este o simplă modă și zgândărire a unor simțuri joase. Ceea ce nu se întâmplă, din fericire, în filmul lui Nicolae Constantin Tănase, tânăr regizor surprinzător de matur. Eroina sa și a scenaristei Raluca Mănescu nu este o furioasă din principiu, dar nici nu acceptă să fie nedreptățită, umilită, deși prilejurile se ivesc mai mereu: acasă, la școală, în prietenie, în dragoste. Fata vrea să trăiască pur și simplu normal, în ritm cu vremea ei, ceea ce se pare, nu este chiar atât de ușor. Admirabilă această debutantă, Ana Maria Guran, cu tricourile ei șleampete, cu cerceii cât roata carului. Atunci când și-i potrivește în oglindă, parcă s-ar pregăti de plecarea la luptă. Stă pe ecran tot timpul, cu o uimitoare intuiție a psihologiei fiecărui moment. Are o privire mai mereu  întrebătoare, uneori dureros întrebătoare, dar răspunsurile contrazic chiar și fireștile așteptări. În familie - o mamă  cu reacții cam alăturea cu drumul, vrea să se debaraseze de lucrurile bunicii înainte ca aceasta să-și dea sufletul ("Dar nu a murit", va protesta Larisa), un tată brutal, gata oricând să lovească. La școală - un director cu ținută de proaspăt șantierist ia parte unei eleve impertinente și mincinoase, fiica unui "tati", cine știe ce autoritate locală, nedreptățind-o la vedere pe eroina noastră. Autorul pregătise izbucnirea Larisei, a cărei agresivitate va face prăpăd în jur. Drumul spre  biroul directorului fusese filmat în ralenti, timp dilatat, opus celui strâns, condensat, când, în furia ei, fata va răsturna tot ce-i cade sub ochi, catedră, scaune, acvariu. "Încetinirea" va interveni de câteva ori pe parcursul filmului, nu întotdeauna stringent justificată, dar, în momentele importante, fiind acea amintită pauză de respirație, simbolica încărcare de care eroina are nevoie pentru a-și continua cursa. Cu atât mai mult cu cât dezamăgirile nu s-au terminat, ultima fiind îndoielnica iubire a junelui de cartier Florin, cu golăneala lui ostentativ expusă. Dar nici energia Larisei nu s-a epuizat, gata mereu să o ia de la capăt, cu o încordare de mic animal rănit care își linge rapid rănile, ba cu leacul numit Facebook ("Frate, o să știe tot orașul"), ba cu cel al încrederii în prietenie. Există atâta aprigă vitalitate în această fată încât, chiar dacă am fi părăsit-o pe plaja pustie, după oribilul viol, tot ne-am fi despărțit de ea cu sentimentul că nu se va lăsa. Cineastul a preferat închiderea filmului între coperțile simbolice ale cufundării în coșmar, acea deschidere ex abrupto ("Visez urât noaptea, visez că-mi sparg dinții...că am gura plină de sânge..."), cu plutirea pe fundul apei, imagini reluate și amplificate în final, când, "Visez urât noaptea ..." va  avea și o continuare :"știu că nu mă înec... o să fiu bine, o să fiu bine, orice ar fi pe lume". Se poate discuta asupra inserțiilor metaforice, asupra acestui motiv al imagisticii acvatice care asociază năvala, coșmarul apei, cu dezastrul sufletesc. Poate cel mai explicit, prea explicit, este momentul întoarcerii eroinei acasă, când ușa de la intrare este proiectată mental ca fiind luată de furia valurilor. Le trecem în contul unor exerciții stilistice care își caută o bună plasare în articulațiile unui ambițios și promițător debut.