REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film

Un loc numit Dincolo


     Înaintea acestui debut în filmul de lungmetraj, Cristian Mungiu a absolvit Engleza, a predat, a lucrat ca jurnalist, a fost din nou student, la Facultatea de Film, căreia nu o dată i-a salvat onoarea cu scurtmetrajele sale, a fost asistentul lui Radu Mihăileanu... Era mai mult decât pregătit să realizeze Occident.
     Filmul are siguranţă stilistică, personaje minunate, poveste (trei fire principale, care se întregesc reciproc, dar poveştile sunt mult mai multe) şi acea calitate, atât de puţin românească, de a nu vârâ degetul în ochiul spectatorului, de a nu privi de sus personajele, de a nu predica. E un film despre vraja lui "Dincolo", despre plecări şi despărţiri, dar nu veţi găsi nici urmă de gesticulaţie cabotină, de disperare jucată, de condamnare sau condescendenţă. E o comedie (românească!), printre personajele principale se află un poliţist (român!) şi (imaginaţi-vă, dacă puteţi) filmului nici nu-i trece prin cap să facă băşcălie ieftină pe seama poliţiştilor. E o dovadă de respect, din partea regizorului-scenarist, pentru publicul său, un semn de încredere că atâţia ani de Vacanţa mare n-au reuşit să ne tâmpească de tot.
     Occident este filmul unui om care iubeşte oamenii şi obiectele - bric-a-brac-ul în care trăim. (De aceea, recitind interviul acordat Svetlanei Cârstean, în "Observator cultural", m-a mirat puţin faptul că, printre regizorii foarte diferiţi care îi plac lui Mungiu, n-am găsit şi numele lui Jean Renoir.). Uitaţi-vă la colonelul de poliţie (Dorel Vişan), cu mândria sa profesională, cu sentimentalismul său, cu platitudinile sale ("Băutura asta!", "Toţi se duc, mamaie, ce să-i faci!") servite fără agresivitate (nu e un infatuat; ştie că face parte din puzderia de non-eroi care au stat mereu la locul lor şi au scos de-acolo ce se putea, pentru ei şi familiile lor), cu adulterul său discret şi kitschul său: când peţitorul italian, găsit prin agenţie, vine după fiica lui, casa e împodobită cu ajutorul subalternilor (folosiţi pe post de hamali şi sentinele) şi conform unei idei foarte precise despre ce i-ar plăcea italianului să găsească în casa socrilor - pizza, spaghete, O sole mio, o Venus din Milo cu un ceas în burtă, portrete de daci şi de romani... Vişan respectă limitele personajului. Nu foloseşte nici un truc ca să se distanţeze de el, nu îngroaşă nimic, nu lasă nici o trăsătură caraghioasă să ne bareze drumul spre umanitatea colonelului. Îşi pune propria corpolenţă la dispoziţia personajului, aşa cum îi oferi cuiva o casă încăpătoare. E un rol mare. Uitaţi-vă şi la tânărul Luci (Alexandru Papadopol), umblând deghizat în sticlă de Ursus, ca să facă un ban (la un moment dat, sticla de Ursus se întâlneşte cu un mobil roz, de la Germanos, şi îl roagă să-i împrumute puţin telefonul), sau strângându-şi trist lumânărelele şi balonaşele, recuzita unei declaraţii de dragoste nereuşite, sau luminându-se la amintirea unui cântec pionieresc. Recitindu-mi notiţele luate în sala de cinema, am dat peste propoziţia: "Îl cunosc pe băiatul ăsta.", pe care am subliniat-o insistent, pe parcursul filmului, înainte de a trage concluzia: "Sunt chiar eu!" După Marfa şi banii şi Occident, Papadopol ar putea să devină figura emblematică a generaţiei care şi-a dat jos cravata roşie cu tricolor şi, fără să înţeleagă prea bine ce se întâmplă, a păşit în tranziţie. (Prin asta n-am vrut să spun că el face acelaşi rol în ambele filme: sunt două roluri pe cât de bune, pe atât de diferite.)
     Mungiu a avut inspiraţia de a dezgropa cântecul Noi, în anul 2000 ("...Când nu vom mai fi copii, / Vom face ce-am visat cândva..."). Şi juxtapunerea dintre cântecul acela, cu optimismul lui fals, cu hidoasa lui voioşie "la comandă", şi imaginile "pe bune" din anul 2000 - Ursus şi Germanos, să te măriţi cu un străin, să pleci Dincolo şi să mănânci în fiecare zi la McDonald's - juxtapunerea asta te face praf. Spre deosebire de Marfa şi banii, filmul nu deschide noi drumuri. Ca divertisment, nu are (dar nici nu aspiră la) eficienţa sclipitoare a unui film ca Filantropica. Are calităţile lui, poate chiar mai importante.
     În felul lui lipsit de emfază, este o afirmaţie în favoarea vieţii - oricum am alege (sau am fi obligaţi) să ne-o trăim. N-am ales să ne facem pionieri. Nu-i vina noastră că un cântec stupid ca Am cravata mea ne aduce lacrimi în ochi. Nu suntem nici de lăudat, nici de condamnat, dacă plecăm de-aici, sau dacă rămânem, sau dacă ne întoarcem după ce-am plecat. Sunt, pur şi simplu, lucruri pe care oamenii le fac, pentru că asta pare ideea cea mai bună, sau pentru că mai mult de-atât nu pot face. Ca despărţirea celor doi copii, a căror relaţie părea să se rezume la scuipături, şi dintre care unul - cel care pleacă dincolo - se întoarce la prietenul lui, ca să-l scuipe pentru ultima oară.
 
(Dilema Veche, octombrie 2002)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: andrei gorzo, cristian mungiu, cronica de film occident, occident film

Opinii: