REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film

Un impresar


     Cel de-al doilea film scris şi regizat de Dan Chişu, Ursul, e în genul carnavalesc-balcanic inventat de Emir Kusturica (şi descris de criticul american J. Hoberman ca un amestec de Fellini la viteză accelerată cu "dansul săbiilor" în variantă gipsy şi cu "dansul Sfântului Vitus"). N-are nici măcar o fărâmă din ingeniozitatea regizorală a lui Kusturica - e sută la sută poveste şi zero la sută stil regizoral -, dar n-are nici pretenţiile de nobleţe ale altor contribuţii româneşti recente la tradiţia respectivă, precum cea a lui Horaţiu Mălăele din Nuntă mută sau cea (doar parţial românească) a lui Radu Mihăileanu din Concertul. Şi e mai bine aşa - decât amestecul de influenţe stilistice neasimilate din filmul lui Mălăele, mai bine fără pic de stil. Complimentul "postmodernist rafinat", adresat anul trecut lui Chişu de către criticul Valerian Sava, e comic de nepotrivit: Chişu povesteşte ca un om neîmpovărat de nici o conştiinţă specială a tradiţiilor narative la care aderă şi de nici o ambiţie particulară de a-şi marca propriul teritoriu în interiorul acestor tradiţii - spre deosebire de Mălăele şi de Mihăileanu, ale căror demersuri trădează o parte din anxietăţile ce vin odată cu conştiinţa de sine. În Ursul, Chişu încă n-a ajuns să-şi complice viaţa în felul acesta.
     Acţiunea comediei lui se desfăşoară la câteva luni după Revoluţia din decembrie 1989, când ideea că de-acum înainte îşi vor hotărî singuri soarta este încă ameţitor de nouă pentru români. Lucrurile nu stau altfel nici la Circul din Bucureşti: se dezbate cu urlete situaţia financiară a instituţiei, se urzesc proiecte nebuneşti de remediere a acesteia, se votează printre alte urlete, se cere repetarea votului şi se scandează "Nu ne vindem ursul!" - asta deoarece proiectul de salvare financiară avansat de directorul Circului constă în eliberarea bătrânului urs zis Moşu' într-un anumit colţ de natură şi în bătaia puştii unui anumit turist german, care ar fi dispus să plătească zeci de mii de mărci pentru a vâna un autentic urs carpatin. Propunerea lui fiind respinsă de angajaţi, directorul n-are altă soluţie decât să fure ursul şi să pornească, într-o cursă contra cronometru, spre locul de întânire cu vânătorul german.
     Descoperind ticăloşia, angajaţii se înghesuie în trei vehicule (printre care o motocicletă cu ataş) şi pornesc pe urmele lui, majoritatea încă îmbrăcaţi în hainele de scenă (din care, de altfel, nu par să iasă niciodată). La rândul lui, vânătorul e îmbrăcat într-un fel de costum tradiţional, cu pantaloni tirolezi şi pană la pălărie. Efectul de carnaval e desăvârşit în momentul în care el poposeşte la o nuntă de rromi, unde se îmbată, fiind cât pe-aci să nu mai ajungă la întâlnire. Date fiind toate acestea, e de apreciat disciplina cu care Chişu spune povestea, deşi aspectul cârpit-la-montaj al unora dintre scenele de acţiune implicând ursul - de exemplu, cea în care, transportat în duba directorului, trece pe lângă un alt urs, aparţinând unor rromi, întâlnire ce-i înnebuneşte pe amândoi - sugerează că regizorul n-a putut să obţină toate cadrele pe care şi le dorise. În general, ursul proiectează mult mai puţină personalitate decât s-ar cuveni, dat fiind statutul lui de personaj titular.
     Din contră, unii dintre colegii lui umani din distribuţie se proiectează cu toate puterile - cel puţin alea vocale. Sigur că prea multă subtilitate actoricească nici n-ar avea ce să caute într-un film de genul ăsta, dar unora dintre actori - care vorbesc tot timpul la fel de sus, şi anume foarte sus - nu le-ar fi stricat să mai umble din când în când la butonul de volum. Astea fiind zise, Mihai Constantin (interpretul dresorului) e bine asortat la urs; Magda Catone (asistenta iluzionistului) e cu siguranţă o apariţie, în echipamentul ei de prostituată felliniană; Axel Moustache (care figurează pe genericul de final cu numele de Alexander Mustaţă) are în permanenţă un zâmbet fericit pe faţă (joacă rolul unui inventator rrom poreclit Tarantino, deşi numele respectiv încă nu însemna absolut nimic - nici în România, nici în California - la vremea când se desfăşoară acţiunea); Şerban Pavlu, care, spre deosebire de majoritatea celorlalţi membri ai distribuţiei, nu are nici blană, nici haine viu colorate (e directorul circului), are în schimb un registru comportamental mai variat; Cosmin Seleşi (contabilul circului) face chiar un pic de compoziţie (mustaţă pleoştită, expresii mâhnite şi sandale purtate peste ciorapi); iar Claudiu Bleonţ (iluzionistul) e surprinzător de reţinut.
     În pofida unui final trist (deşi, ce-i drept, doar sugerat) care e nelalocul lui într-un film atât de lejer, Ursul e cea mai puţin disfuncţională comedie populară românească din recenta serie ce mai cuprinde Naşa, La bani, la cap, la oase şi Bună! Ce faci?, deşi talentele demonstrate aici de Chişu sunt doar talentele unui impresar, nu şi talentele unui om de cinema: e un film în care contează doar anecdota, nu şi tehnica spunerii ei (aceasta e neglijabilă), după cum contează doar menajeria care umple ecranul, nu şi meşteşugul regizoral (numit şi stil) al umplerii lui.

 
(Dilema Veche, mai 2011)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: andrei gorzo, cronica de film ursul, dan chisu, ursul, ursul film

Opinii:

0 Comentarii


Adaugă un comentariu