În filmul său
Patul conjugal din 1993
Mircea Daneliuc spune povestea unui administrator de cinema (jucat de Gheorghe Dinică) a cărui viaţă personală începe să o ia razna în acelaşi timp cu degradarea accelerată a cinematografului său, părăsit de public şi luat în stăpânire de un partid obscur ce-l foloseşte pentru şedinţe cu iz de circ politic. Viziunea distopică, extinsă până în 2006, a peliculei a anticipat, din păcate, decăderea constantă. a reţelei de distribuţie a filmelor, care mai numără azi, pe întreaga hartă a României, sub 30 de săli. Printre ele se află şi Cinema „Dacia"din Piatra Neamţ care - coincidenţă - poartă acelaşi nume ca cinematograful din
Patul conjugal.
Managerul acestui cinematograf din reţeaua România Film, Victor Purice, este eroul documentarului de lungmetraj semnat de
Alexandru Belc, a cărui premieră bucureşteană avut loc la două săptămâni după închiderea principalelor săli bucureştene ca urmare a decretului privind interzicerea activităţilor cu publicul în clădirile cu risc seismic. Altă coincidenţă nefastă: sediul Teatrului de proiecte ARCUB, sala unde a fost lansat filmul înainte de premiera de la HBO, a fost închis imediat după anul nou, fiind evaluat cu risc seismic 1.
În ciuda semnelor nefaste legate de premieră, amintite mai sus,
Cinema, mon amour portretizează un om care luptă cu mijloace donquijoteşti pentru sfidarea destinului sumbru al sălilor de cinema consacrate. El este Victor Purice, angajat România Film, managerul sălii Dacia Panoramic din Piatra Neamţ, una dintre puţinele funcţionale din reţeaua RADEF. încă nedigitalizat, cinematograful este unul dintre ultimele de pe teritoriul naţional care oferă proiecţie pe 35 mm. Aparatura necesară este conservată și restaurată cu sfnțenie de managerul ajutat de foști angajați, acum pensionari, care, la fel ca el, nu pot trăi fără a vedea (şi proiecta) filme pe marele ecran.
Purice se ambiționează să creadă că nu e totul pierdut, recondiționeză sala și cumpără un proiector pentru a difuza filme pe DVD, toate din propriii bani. Nu ezită să se urce pe schele pentru a repara şi revopsi zidurile şi lemnăria, pentru a păstra în viaţă nu atât sala, cât practica socială şi culturală a mersului la cinema. E fericit atunci când copiii umplu sala la proiecţiile şi festivalurile care le sunt destinate. Iar atunci când frigul din sală submineză plăcerea privitului pe ecran, Victor Purice oferă spectatorilor ceai şi pături, ajutat de casiera şi plasatoarea sălii.
Recurgând la tehnici ale docurnentarului observaţional,
Cinena, mon amour descrie ritualurile cotidiene ale directorului, angajaţilor şi prietenilor lui. Scene de muncă sunt alternate cu momente de relaxare (când echipa de la Dacia Panoramic mănâncă, joacă table, dansează şi cântă). Viaţa personală a lui Victor Purice se rezumă la dialoguri telefonice cu restul familiei, care trăieşte în Italia, şi pe care se ambiţionează să nu o urmeze. Eroul este urmărit şi într-o călătorie în Germania, unde vizitează un cinematograf de provincie care are un public fidel datorită bunei strategii de marketing, pe care ar dori să o aplice şi acasă, la Piatra Neamţ.
Regizorul Alexandru Belc (a mai semnat documentarele
8 Martie - 2012 şi Rebel,
Rebel - 2009, co-autor Mihai Bauman) mixează formula observaţională cu cea autoreflexivă, mai potrivită mesajului asumat. Filmul portretizează afectuos un profesionist care încearcă donquijoteşte să salveze un cinema „de modă veche" în epoca multiplexului. Există din ce în ce mai multe documentare care semnalează involuţia culturală asociată cu închiderea acestor săli (ca de pildă spaniolul
Dinozauri în 3D de Juan Beiro Martinez, 2012). Lupta pentru salvarea spectacolului cinematografic în spaţiile lui tradiţionale are protagonişti dintre cei mai faimoşi, printre care se numără regizori care administrează asemenea cinematografe unde se proiectează filme de artă , deseori pe 35 mm. Unul este italianul Nanni Moretti, altul este americanul Quentin Tarantino. În România eforturile pentru recuperarea (cel puţin a ceea ce a rămas) din reţeaua de distribuţie sunt şi ele susţinute de cineaşti care au încercat să oprească procesul decăderii înainte de închiderea sălilor de cinema din Centrul Bucureştiului. Este vorba în principal de proiectul „Salvaţi Marele Ecran", iniţiat acum trei ani de Tudor Giurgiu şi echipa Festivalului Transilvania de la Cluj, proiect care a generat şi realizarea documentarului
Cinema, mon amour. Lansat în acest moment, programat de HBO începând din luna decembrie 2015, filmul are valoare de manifest şi încearcă să sensibilizeze pe cei care pot face ceva pentru salvarea sălilor din Bucureşti şi din alte oraşe, singurele unde se mai pot vedea pelicule româneşti şi europene. După un parcurs festivalier care a inclus Sarajevo, unde a câştigat Cat & Docs Award şi Croatian Radio Television HRT Award, documentarul lui Alexandru Belc a mai fost selecţionat în competiţia Next Masters la Festivalul Internaţional de Documentar şi Animaţie DOK Leipzig. Pretutindeni unde a fost văzut, a impresionat şi a generat empatie. Să sperăm că şi politicienii şi guvernanţii noştri vor ajunge să înţeleagă că salvarea sălilor de cinema ar trebui trecută printre priorităţile culturale, pentru că multiplexurile conduse după principiul profitului nu sunt un spaţiu primitor pentru cinemaul românesc şi european, care merită nişte măsuri de protecţie.
