În zilele Revoluției din Decembrie o tânără asistentă medicală devine, fără voie, martor la crime nici azi pedepsite. Alberta, spectator incomod al asasinatelor din spitale și de la Televiziune, va plăti prețul supraviețuirii înfruntând umilințe, înscenări, agresiunea, violul și pușcăria. După un dramatic purgatoriu ea opteaza pentru viața copilului nedorit. Aparent banală, întâmplarea dezvăluie treptat sensurile metamorfozei unei societăți, gradele ei de adaptare la istorie. Victimele trecutului și călăii de azi continuă să co-existe, în ficțiunea filmului, ca și în realitate, pe cele mai nebănuite trepte.
Stere Gulea nu reconstituie Revoluția din motive vindicative. El arată starea de fapt a lumii în care trăim, lume care, în ultimii cinci ani post-comuniști, n-a evoluat deloc spectaculos. Unii criminali se sinucid, alții dispar, unii reapar în locuri foarte calde. Adevărul despre crimele din Decembrie 1989 se află în continuare ascuns, nedorit, uitat cu voie sau fără. Construită pe un fals flash-back, dramaturgia filmului propune, dincolo de drama Albertei, personaje semnificative prin eroismul lor inconștient, prin abjecția funciară, prin ambiguitatea abil jucată. Deloc albe sau negre, personajele din Stare de fapt rămân consecvente cu planul lor psihologic, ce le dictează reacțiile, dar și cu dimensiunea morală, ce le motivează opțiunile în situații-limită. Și, dintre ele, se detașează firesc, prin semnificații, cei ce refuză să fardeze adevărul și cei cărora puțin le pasă de el (Alberta și securistul).
Oana Pellea, interpreta eroinei, își traversează Golgota cu încăpățânarea orgolioasă a refuzului minciunii. Pe punctul de a fi fizic eliminată ea găsește forța unui răspuns paradoxal ― opțiunea pentru o viață nevinovată, simbol al unui moment-limită, dar și consecință a unui absurd amestec între lumi incompatibile. Eroina se supune unui „joc fără reguli”, păstrându-și identitatea morală și speranța. Credința în speranță nu va fi alterată nici de refuzul deliberat al cunoașterii adevărului (secvența din cimitir), nici de aparenta „așezare a apelor”, bazată pe complicități vechi și șantaje noi, nici de drama securistului stresat și împins la sinucidere (sau trimis în altă misiune). Într-o lume încă anormală, Oana Pellea oferă eroinei sale șansa unei normalități de mulți visată. Ei îi dă replica un Răzvan Vasilescu (securistul bun pentru toate anotimpurile), care nu-și edulcorează deloc personajul cu componente aluziv eroice. Abject și cinic, vulgar și eficient, el rămâne la rândul sau prizonierul și victima unei istorii prea grăbite.
Stere Gulea este un cineast moralist, care nu se rezumă la fapte diverse pentru liniștea spectatorilor. În ciuda boicotului Televiziunii, cineastul a luptat pentru acest film avertisment, care n-are nimic comun cu divertismentul. Cu Stare de fapt, Stere Gulea reabilitează drama cinematografică, oferindu-i constanța corozivă a întrebărilor, permanent necesare. El nu rezolvă problemele, ci doar le propune memoriei prezentului. Stere Gulea își elaborează concluziile de martor pe căile subtile ale artei, fără a condamna, fără a chema la răzbunare, fără a revendica dreptatea. Prin drama Albertei, cineastul ne oferă un fragment de istorie oficială, căreia, cândva, i se vor descoperi și datele adevărului, acum abil ocultate. Film deloc comod, Stare de fapt rămâne un tablou moral explicit al prezentului. Al unui prezent în care domnește încă ambiguitatea, confuzia valorilor, nostalgia minciunii poleite. Stare de fapt nu este un film pus în slujba adevărurilor profitabile, ci o mărturie lucidă despre temperatura morală a zilei de azi, prea puțin diferită de cele din anul 1990.
