După acel ezitant
Marele singuratic al lui
Iulian Mihu, iată,
Constantin Vaeni, un regizor din partea căruia se aştepta o reconfirmare a statutului său, adaptează pentru ecran un roman de
Marin Preda anterior celui amintit mai sus, „Intrusul”. Optând pentru un titlu cu trimitere la o altă operă a lui Marin Preda, alegând
Imposibila iubire în loc de Intrusul şi deschizându-şi filmul cu un citat din ultimul roman al prozatorului, acel citat ce pare că devine, cu vremea, un fel de refugiu cald, „dacă dragoste nu e, nimic nu e”, cineastul nu îngustează, cum s-ar putea crede, biografia spirituală a eroului; prin ambiguitatea aparentă a propunerii, el lărgeşte câmpul semnificațiilor existențiale, chiar dacă, pe parcurs, unele dintre acestea abia vor pâlpâi. Aşadar, destinul eroului — Călin Surupăceanu — nu se petrece, în exclusivitate, sub zodia neprielnică a iubirii imposibile. Asemenea celor mai mulți dintre eroii lui Marin Preda, „intrusul”— salvarea unui om — nu corespundea, în acea epocă, unor tipare ale eroismului, de aici — „posomorârea” — cum spunea scriitorul — celor din jur, posomorâre care, neluată în seamă se transformă în respingere. Dacă prima parte a filmului, ce corespunde deschiderii eroului către conştiința unui rost în lume, întâlnirilor sale hotărâtoare se întocmeşte ca o construcție ce suportă bine greutatea cărții, necesareIe libertăți asumate în raporturile cu aceasta, cea de a doua parte, a „întunecării”, urmată de regăsirea de sine, nu izbuteşte să țină pasul cu ritmurile tot mai şerpuitoare ale înțelesurilor. Pentru a preîntâmpina o alunecare în gol, regizorul recurge la simetria celor două coperte, cum pot fi socotite secvențele reportajului TV: chemat să repete un gest de altădată, al baterii unui alt prim țăruş, într-un loc ce-și căuta şi el un nume, eroul refuză. El ştie, acum, că speranțele unei vieți pot fi reînnoite, fără ca acea viață să poată fi luată, mereu, de la capăt. Partiturile actoriceşti, dificile, uneori adevărate curse cu obstacole, oferă interpreților prilejul unor roluri remarcabile prin permanența tensiunii, prin găsirea tonului adecvat susținerii unui dialog cu înseşi gândurile prozatorului; i-am numit pe
Şerban Ionescu,
Tora Vasilescu,
Irina Petrescu,
Valentin Teodosiu, Valeria Sitaru; l-am lăsat la urrnă pe
Amza Pellea, pentru că imaginea sa, a unui mentor de conştiințe — poate cel mai impunător personaj al filmului — este ultima pe care o mai putem adăuga muzeului din suflet.
