Se pare că, încercând să se apropie de problematica tineretului (sau de un tineret problematic), cineaştii noştri au făcut un tic: asistă invariabil la examenele de admitere în universități. Punctuali, Radu Cosaşu şi Lucian Bratu s-au prezentat cu pixul, respectiv cu aparatul de filmat în mână, la Institutul de teatru, s-au amestecat printre candidați, .au participat cu oarecare condescendență la frământările acestora, au tras puţin cu urechea la uşa comisiei de examinare şi, în sfârşit, au ales. Cei admiși, treaba lor: să-şi vadă cuminți de cursuri, burse şi examene: nu mai au haz. În schimb, haz continuă să aibă cei respinşi. Zbuciumul lor existențial de-abia acum începe. Cineaştii noştri se iau după .ei, mai exact după una dintre candidatele respinse, Ruxandra. Ce face Ruxandra în asemenea împrejurare? Analizează cu gravitate cauzele eşecului? Nu, ar fi prea schematic, didacticist. Se întoarce acasă, pentru a se reintegra unei vieți de familie, dacă nu uneia de muncă? Nu, ar fi banal şi cinematografic uzat (tema a mai fost exploatată, în Diminețile unui băiat cuminte). Nu, Ruxandra se duce repede şi de grabă la un „bar-tabac", unde-l întâlneşte pe Paul, nemulțumit regizor de filme documentare. Paul este totodată, cum să spun, şi prietenul Ruxandrei, dar aş putea să scriu chiar „prietenul" ei (își au şi ghilimelele expresivitatea lor), pentru că o „pedepseşte" pe loc, dându-i cheile garsonierei sale. Ruxandra s-ar putea duce acasă. Stă în gazdă la o doamnă fare a orbit (?!) şi care e mama unui fiu plecat pentru multă vreme în... India (!?). Dar acasă, Ruxandra nu are decât un telefon negru, al gazdei, în timp ce ea preferă telefonul aalb din garsoniera lui Paul (atenţie la filmele cu „telefoane albe"!) Fiindcă Paul a pedepsit-o să stea singură, Ruxi — aşa i spune în intimitate, fetei — se plictiseşte să tot privească portretele lui… Rebreanu, Balzac şi Dostoievski, aliniate deasupra patului. Ca să-şi omoare timpul, Ruxi dă telefoane în maniera dada, adică închizând ochii şi oprindu-şi degetul, la întâmplare pe un nume din cartea abonaților. Unul dintre abonaţi e acasă şi răspunde: un inginer, pe punctul de a pleca undeva în țară cu avionul, în care urmează, să se urce la Băneasa. Ruxandra, foarte mobilă, îl precede şi-l aşteaptă la „barul" aeroportului. Inginerul Vancu o recunoaşte după pardesiu şi, deşi bărbat cât se poate de serios, o place. Dar, cu toate că o place, e nevoit plece. Ruxi se consolează repede, luând loc la masa unui aviator pesimist, care vorbeşte mereu despre moarte şi care, ulterior, va muri de... infarct, la... baia de aburi (!). Ruxi îl va reîntâlni pe inginer şi va ieşi cu el la teatru, unde — pare un făcut — se află şi Paul, cu un microfon în mână, la care microfon, îl constrânge pe inginer să-şi spună părerea în legătură cu piesa „vizionată". Deocamdată, Ruxi se ține de Vancu şi, instalată în maşina doar „juma-juma" a acestuia, ajunge pe ploaie la şantierul unde lucrează inginerul. Aici îşi va petrece toată noaptea, dormind ghemuită şi singură, pentru că s-a întâmplat ceva pe şantier, probabil un accident, iar inginerul e nevoit să. lipsească. Dimineaţa, o trezeşte un „Dobrescu de la procuratură", ea se sperie, dar nu prea tare; survine şi inginerul, care o trimite cu maşina în oraş, el fiind reţinut pentru cercetări. Urmează o scurtă complicaţie, întrucât maşina e luată în primire de celălalt proprietar „juma-juma", grăbit să ajungă. la Ploieşti îrnpreună cu o domnişoară mai în vârstă, spre a asista la cursele de trap. Nonşalantă, Ruxi îi însoţeşte. De prisos să mai spun, Paul se află acolo spre a filma cursele. Apoi — sau între timp, nu mai ţin minte — Paul „realizează" cu Ruxi un „film pe teme de circulaţie", pentru care sunt felicitaţi de un ofiţer de miliţie onctuos. Apoi, nu mai ştiu cum, se descoperă o secvenţă de jurnal cu Ruxi de când era mică pionieră, şi recita versuri la o serbare; pe baza acestei secvenţe precoce, Ruxi ar putea face film, de-a binelea. Dar regizorul, Al. Boiangiu îi sărută mâna şi o amână, echivoc, sine loco et anno. Se mai întâmplă o întâlnire (sau două) cu inginerul Vancu, după care acţiunea simte nevoia. să se strângă şi să se precipite. În garsoniera lui Paul, Ruxi descoperă printr-o întâmplare că Paul sculptează. Sculptează modernist, şi „d-alea mici și d-alea mari" (aşa e în dialog), pe care le ţine în pod. Se creează un „gol sufletesc", umplut în ultimul moment de țârâitul telefonului salvator: sunt invitaţi la o doamnă înaltă și brună în saloanele căreia cunoscuţii critici D. I. Suchianu și Romulus Vulpescu tocmai discută o teză practic-teoretică de cinematografie. În clipa când serata ameninţa să lâncezească, Ruxi are o tresărire, nu mai poate răbda şi îşi recită „scena cea mare”, unde e vorba, în paşi de seguidilla, despre un toreador și un taur, se pare cu aluzii directe la Paul, care pleacă supărat.(Sunt uneori aproximativ şi pentru că: ori dicția actorilor e deficitară, ori aparatele cinematografului nu erau puse la punct.) Dar la recital a asistat şi un regizor de filme artistice, aflător printre invitaţi. Acesta, convins de talentul Ruxandrei, o invită să facă o probă. Proba e bună, Ruxi va interpreta un rol mic şi, implicit, Paul va sculpta de-acum înainte pe faţă. (Pe inginerul Vancu l-a uitat toată lumea, rolul său de catalizator psihic epuizându-se ceva mai înainte.) În final, Ruxi izbucnește într-un râs şi plâns nervos — încremenit în stop-cadrul atât de drag regizorilor noştri de la Pădurea spânzuraților încoace —, râs şi plâns care echivalează cu ceea ce, probabil, vechii greci înţelegeau prin catharsis.
Am repovestit, ca niciodată, filmul, pentru a mă dumiri pe mine însumi, dar şi pentru a nu ascunde că scenaritil lui Cosaşu conţine un număr de observaţii de viaţă cotidiană, împreună cu tendinţa de a desena un caracter, un tip. Ruxandra, „fata fermecătoare", ar fi prototipul tinerei oleacă frivole şi zvânturate, dar şi cu oleacă de fond sănătos, pe care şi-l descoperă treptat; o fiinţă fără rădăcini, dar dispusă să ancoreze la momentul potrivit; pe scurt: o rătăcită provizorie, cu posibilităţi de mântuire. Una din fetele care populează cafenelele sau cofetăriile bucureştene, mai ales în perioada examenelor de admitere. Totuşi, portretul dorit de Cosaşu şi de Bratu rămâne doar la stadiul de schiţă, de eboşă. Trăsăturile sunt fragmentare, discontinui, sensul lor e doar pe . jumătate adevărat, după cum fragmentară şi înjumătăţită rămâne şi. intenţia satirică. La întrebarea fundamentală: este Ruxandra o creatură a timpului în care trăim, o putem recunoaşte ca exemplar tipic, văzut din unghiul realităţii conternporane? — răspunsul este în bună măsură negativ. Pentru că un portret fragmentar nu este un portret, câteva trăsături mai mult sau mai puţin superficialte și altele mai mult sau mai puțin exacte, nu dau un caracter (dramatic).
Explicaţia e simplă. Autorii filmului nu sondează în profunzime, nu pătrund la rădăcina fenomenelor, nu ajung la cunoaşterea deplină a realtății, ci se mulțumesc să ciugulească firimituri din pâinea faptelor cotidiene, pe care le dispun într-un mozaic întrucâtva bizar, lipsit .de franchețe artistică. Interesul lor imediat nu pare a fi acela de a exprima o lume bine definită în problematica ei specifică, înfruntând curajos dificultățile artistice legate de o asemenea întreprindere, ci mai curând acela de a face un film „la nivelul tehnicii mondiale". Atât punctul lor de plecare, cât cel de sosire se afiă cu precădere în studio şi în cinetecă. Or, se ştie, dacă expresia artistică este şi trebuie să constituie o linie de sosire, un rezultat, țelul final, — punctul de început, izvorul prim, nu poate fi căutat și găsit decât la temeliile vieții şi ale cunoaşterii ei.
Ca modalități şi procedee sau — cum se obişnuieşte să se spună — din punct de vedere profesional, filmul are un dinamism propriu, cu unele punctări ingenioase, deşi abundența de racursiuri speciale şi excesul de mobilitate al aparatului de luat vederi îl îndepărtează pe regizor (ca şi pe operatoru Tiberiu Olasz) de stil şi chiar de o necesară omogenitate a imaginii. Ca să fiu mai explicit, ar trebui să recurg la un corespondent cinematografic al termenului consacrat, în literatură, livresc. Filmic înseamnă altceva, aşa că m-aş opri simplu, prin analogie, la filmesc. Pelicula lui Cosaşu și a lui Bratu e filmescă. Din binecuvântatul motiv că realitatea nu e privită cu ochiul liber, ci prin lentile de împrumut. Într-o conferință din 1922, Pirandello afirma că „În artă e absolută nevoie să avem ochi proprii” și se plângea de importul unor modele teatrale străine, colegii săi adoptând, unii după alții, „ochelarii Sardou", „lentilele firmei Becque", „puternicii ochelari Ibsen". S-ar putea spune că autorii filmului „cu o fată fermecătoare" au folasit, pe rând, „ochelari Godard" cu „ramă Truffaut", „lentile Fellini", „ochelari marca Darling". Evident, realitatea noastră privită prin aceste instrumente optice nu poate apărea decât confecţionată. Aproape totul este confecţionat, „făcut", ostentat în film: de la coridoarele unui institut de artă teatrală ultraelegant, aşa cum nu există, până la combinarea barului luxos cu sala de aşteptare de la Băneasa, de la hauzul doamnei cu serata până la foaierul ifosativ al teatrului. Aceeași senzație de făcătură o dau şi dialogurile, numai pe alocuri amuzante, la modul generic, şi de multe ori penibile, mai ales atunci când vizează — satiric, oare? — limbajul unei pături intelectuale. Îmi permit să întreb cui îi foloseşte să ne fandosim, să ne prefacem, să ne contrafacem, să luăm atitudini care nu sunt ale noastre? Chiar şi în scenele de exterior n-am întâlnit nici un moment (în afară de generic), care să ne ofere o imagine revelatoare sau măcar caracteristic-ilustrativă a acestui Bucureşti al zilelor noastre, atât de interesant, atât de variat, adesea atât de surprinzător! Păcat: am început să filmăm din ce în ce mai bine, dar uităm să ne ascuțim privirea, ba chiar ne-o încețoşăm cu ochelari ce nu ne aparțin.
Despre Margareta Pîslaru s-a scris, în unanimitate, că şi-a trecut cu succes examenul de actriță cinematografică şi cred că aşa, este, deşi meritul trebuie împărtit cu regizorul Bratu. După cum şi Emmerich Schăffer a fost, pe bună dreptate, lăudat. Mi-a plăcut şi Ştefan Iordache.
Mă folosesc de prilej pentru a remarca buna calitate a jurnalului de actualităţi (regia: Octav Ioniţă), care însoţeşte la cinematograful „Republica" proiecția filmului discutat.
