Motto: „Filmul și cartea sunt două medii diferite, care funcționează pe principii diferite. E o tradiție ca scriitorii să bage în buzunar sume uriașe pentru drepturile de film, iar după aceea să aibă un sentiment amar, văzând ce s-a ales de opera lor. Îi înțeleg pe cei care își fac griji pentru integritatea lor artistică, dar nu îi obligă nimeni să scrie scenarii. (...) Putem spune că e o adaptare de succes dacă se păstrează esența povestirii”. (Michael Crichton romancier și scenarist american)
Singurul film românesc aflat (deocamdată) pe ecrane aparține regizorului Marius Barna și scenaristului Răsvan Popescu. Acesta din urmă se poate lăuda cu o dublă colaborare cu Lucian Pintilie (Prea târziu și Terminus Paradis), cea cu Nicolae Mărgineanu (Faimosul Paparazzo) și una în curs de desfășurare cu Radu Gabrea. Război în bucătărie este un proiect de televiziune pe care cei doi s-au ambiționat să-l mărească la dimensiunile unui lung-metraj și să-I difuzeze pe marile ecrane. De ce oare, e greu de înțeles. Îngrozit de ce vede, un soldat (Ovidiu Niculescu) dezertează în timpul conflictului interetnic din '90 – Târgu Mureș. Mergând acolo unde îl duc picioarele, el ajunge în grajdul unui canton ce pare abandonat. Nu mare îi este mirarea când vede apărând o fată. Normal, o poveste de dragoste se încropește cu încetul. Pentru a mări dramatismul situației istorice, realizatorii optează pentru o dragoste imposibilă, un cuplu mixt. Cantonul este în grija unui acar bătrân, ce trăiește aici singur cu fiica lui adolescentă. Amândoi sunt unguri. Relația degenerează când dezertorul ajunge din grajd în casă, ca stăpân. Frica și neîncrederea se adâncesc de ambele părți. Se ajunge la soluții drastice. Băiatul își înjunghie „tatăl” și-l leagă, așa rănit cum e, cu lanțul de pat. Bineînțeles că, alături, tinerii continuă să facă dragoste nestingheriți. Pentru agravarea (și încheierea) conflictului, acarul moare. Imagini cu lupte de stradă revin obsesiv în memoria dezertorului român. Bătaia se prelungește pe bucata de pământ unde se opresc trenurile.
Filmul are două finaluri. În primul rând, tânărul fuge îngrozit, lăsând totul în urmă, logic, plauzibil după tot comportamentul lui de până atunci. Al doilea, lipit și idilic, ca o încercare de a domoli prăpastia dintre două culturi conlocuitoare, îi înfățișează pe cei doi amorezi „fericiți până la adânci bătrâneți”, cu un copil. Spuneam lipit, pentru că este într-adevăr în plus. Dar, în același timp, este și un plan final mai cutremurător decât ansamblul. Adică omorul e consimțit, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Ei continuă să trăiască fără orizont sub povara acestei amintiri (povară care chiar nu se simte). Nu poate fi apreciat doar pentru simplul fapt că este singurul film românesc de pe piață. Asta nu înseamnă că trebuie să fie prost.
Marius Barna își încearcă a doua oară puterea în lung-metraj, după debutul cu Față-n față, după succesul filmului de diplomă Mail Life (atât de premiat la festivalurile internaționale) ― aproape perfect ― și după nuvela, bazată tot pe conflictul interetnic, „Dragoste și ură”.
Există în creația scrisă o sensibilitate aparte și o știință a detaliului dramatic, un stil minimalist interesant, cu elipse subtile deloc speculate în cazul de față. Direcția de care e mândru regizorul nu e decât o sărăcie de stil. Pornind de la o situație paroxistică, filmul ar fi putut fi o reușită dramă psihologică. Dar imaginile nu se leagă, nu există fluiditate, nici a ideilor. Ba, din contră, chiar o stângăcie. Montajul e folosit doar în mod elementar cut/cut. Muzica abia dacă se face simțită și, în unele (prea lungite) secvențe, lipsește cu desăvârșire. Gonflând un proiect de televiziune care a stârnit și atunci controverse, ar fi fost necesar un plus de ritm, însă cele 80 de minute par plate, fără de sfârșit. Reacțiile personajelor te surprind printr-o doză jenantă de falsitate. Și, când crezi că, în sfârșit, se va lega un dialog normal, care să curgă fără declamații teatrale, constați că drama personajelor îți rămâne teribil de străină, iar replicile sunt de un sănătos umor invoIuntar. Păcat. Pentru că toate țipetele isterice și nejustificate ale „românului cotropitor”, ce calcă în picioare calmul tradițiilor dintr-o familie de treabă, te îndepărtează de la conflictul istoric real. Regizorul folosește flash-uri cu evenimentele de la Târgu Mureș, repetându-se obsesiv. Prin încărcătura lor semantică sparg monotonia unui filmuleț de platou ca de anul II și aduc acel spirit documentar, care, dacă ar fi fost prezent și în rest, ar fi dat mai multă profunzime și veridicitate. Doru Mitran încearcă să facă minuni cu imaginea sa. Gheorghe Dinică în rol de tată, țâfnos și zgârcit la vorbă este, prin economia de mijloace, impresionant; iar tânăra actriță Imola Kezdi aduce mici sclipiri de frumusețe. Probabil în viitor, sub o dirijare mai fermă și mai experimentată, vom mai auzi de numele ei.
S-a spus la conferința de presă că acest conflict putea tot atât de bine să fie balcanic. De asemenea, că s-a prezentat filmul la Târgu Mureș și Covasna și publicul a fost încântat. Cred și eu că un film antinațional poate să iște mai multe întrebări acolo. Nu vreau să mă gândesc câți mai știu exact ce s-a întâmplat în '90 la Târgu Mureș, în schimb nu pot să nu-mi proiectez în minte viitoarele reacții ale străinilor din sălile de cinema de aiurea, acolo unde acest film va fi trimis. Până la această mărire pentru cinematografe (cum a fost posibil să fie finanțat, un proiect prost, deja cunoscut de la televiziune?) filmul a stat 14 Iuni în cutii. Cred, cu toată părerea de rău, că ar fi trebuit să rămână acolo.
