Fără îndoială, filmul
Andreei Vălean este un exerciţiu pregătitor pentru debutul în lungmetraj, care ar fi bine să nu se lase mult aşteptat. Deşi prima ei iubire este teatrul – studii de regie, autoare de piese, proiectul dramAcum – legătura cu cinematograful nu e deloc nesemnificativă. Până de curând, doar ca scenaristă (scurtmetrajele
17 minute întârziere şi
Trafic, lungmetrajul
Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii). Dar tentaţia regiei a simţit-o mai de mult, din 2011, când a fost asistenta lui Adrian Sitaru la
Din dragoste cu cele mai bune intenţii. Acum zarurile sunt aruncate şi primul scurtmetraj scris, regizat şi produs de ea nu a trecut neobservat:
Premiul ”Ovidiu Bose Paştina” la Festivalul Anonimul,
Menţiune specială a juriului la Festivalul INDIE al producătorilor de film independenţi (IPIFF), o
nominalizare la premiile Gopo 2016 la categoria cel mai bun scurtmetraj de ficţiune.
Nu există-n lumea asta nu este doar un exerciţiu şi nici doar un filmuleţ nostim, cum ar putea fi recepţionat la prima vedere. Reîntâlnirea a doi foarte buni prieteni care nu s-au văzut de trei ani, timp în care pentru unul dintre ei s-au acumulat resentimente, se lasă cu scântei. Radu, barmanul de modă nouă, cu buzunarul plin de euro, cu legături în lumea interlopă, amator de manele („manelele sunt ca laba, toată lumea zice că nu ascultă, dar de fapt...”), care nu mai crede în „artă” şi vrea să-şi transforme barul în cazinou, are ce să-i reproşeze prietenului său, Alin, om paşnic, familist, specializat în advertising, dar cu o mică slăbiciune – jocul de cărţi, care l-a făcut dator vândut şi-l pândesc recuperatorii. Nu-i iartă că a uitat copilăria când se credeau muşchetari şi adolescenţa când au fumat prima ţigară, şi mai ales că nu l-a invitat la nuntă („Zi, mă, ce era dacă veneam şi eu la nuntă? Zi, mă, ţi-era că dădeam şi eu din buric, sau ce?”). Frustrarea se transformă în furie. Barmanul se dezlănţuie, face ca toţi dracii şi vrea să-l umilească pe „artistul” care n-a venit cu el la Metalurgie şi s-a dus la „Caragiale”. Numai că tot „artistul” va avea ultimul cuvânt.
Andreea Vălean îşi construieşte povestea pe clasicul principiu al complementarităţii. Radu are un temperament sangvin, e un extravertit căruia îi place să se bucure de viaţă, mai cu un cântec, mai cu un dans, mai cu un pahar sau mai multe. Dar fondul lui e sensibil, chiar tandru – se topeşte tot când află că pe „ăla micu’” al lui Alin îl cheamă ca pe el („Poţi să-i zici Ducu dacă vrei, să ştii că eu nu mă supăr”). Alin e un reţinut, un introvertit, care acceptă cu resemnare şi cu o oarecare tristeţe postura de sac de box în care-l pune Radu cu avalanşa lui de palme, urlete şi invective, ceea ce nu-l face să-l iubească mai puţin. Radu e o fire histrionică, îi place să se dea în spectacol. Alin e spectatorul aproape tăcut de care are el nevoie. Dar neaşteptata poantă finală cade atunci când „mutul” Alin îl lasă cu gura căscată (la propriu) pe „vorbăreţul” Radu.
Excelent sunt aleşi interpreţii celor doi –
Alexandru Potocean şi Conrad Mericoffer – care evoluează în spaţiul unic al barului. Potocean pur şi simplu invadează cadrul, aparatul îl urmăreşre şi câteodată ai impresia că nu îi poate ţine pasul. În timp ce Mericoffer asistă resemnat într-un fotoliu sau lipit de perete, ca şi cum energia celuilalt l-ar fi lipit acolo. Doar miezul conflictului e decupat într-un nervos câmp-contracâmp, dându-le importanţă egală amândorura. Mâna sigură a regizoarei debutante îi conduce fără greş în această pilulă cinematografică parcă ruptă din viaţă, în care nici limbajul slobod, nici muzica „lumească” (superb cântecul Romicăi Puceanu care dă titlul filmului) se integrează perfect.
Nu există-n lumea asta e actul de naştere al unei regizoare de film.
