Prezentat în premieră, anul acesta, la Astra Film Fest de la Sibiu, şi ajuns în apropierea sărbătorilor în cinematografe, filmul documentar al lui
Alexandru Solomon deschide un alt contencios al societăţii civile şi României cu Comunismul şi resturile lui, umane, mentalitare şi de sistem. Regizorul mai are la activ un alt film documentar, care a trecut fără prea mult zgomot, din păcate,
Marele jaf comunist (2004), jaf care a avut loc în 1959 şi din a cărui reconstituire pe peliculă propaganda a făcut un instrument pedagogic, lichidându-i apoi pe "actorii" principali. Ca şi
Florin Iepan cu
Născuţi la comandă. Decreţeii (2005) sau
Cristian Mungiu cu ultimul film,
4,3,2, noul film al lui Alexandru Solomon face parte dintr-un întreg curent de "recuperare" critică a "moştenirii" comuniste şi cu o anumită ironie: genurile cele mai încurajate înainte de '89 erau cele cu priză directă la "realităţi", reportajul, documentarul, cu aportul statisticilor legate de îndeplinirea planului ca probă irefutabilă a concretului socialist. Cu cât dovezile erau mai clare, probele mai multe, oamenii mai entuziaşti, cu atât totul era mai fals. Spre deosebire de un Michael Moore, spre exemplu, care se integrează reportericeşte propriului traseu investigativ, regizorul care nu apare decât la început într-un gros plan din care este decupată partea de jos a feţei, bărbia şi gura, devine una dintre vocile filmului cum erau toate celelalte venite de la distanţă de mai bine de 2000 de km pe calea undelor, traversând Cortina de Fier.
Avem, ca în orice documentar serios, informaţii elementare, când a luat fiinţă postul de radio Europa Liberă, de unde emite, care erau principalii săi colaboratori, în ce fel a devenit o ţintă serioasă pentru Securitate, care-i sunt supravieţuitorii şi care sunt "supravieţuitorii" celeilalte tabere, a securiştilor şi activiştilor. Avem mai puţine documente de arhivă, cât mai ales documentele vii pentru o istorie orală, iar regizorul şi-a alcătuit filmul pe trei niveluri. Unul este cel al foştilor angajaţi ai postului şi a celor care prin intermediul lor şi-au făcut auzită "vocea" venită din marasmul totalitarismului comunist, o voce care nu se disipa în deşert. Postul ajunge la o audienţă excepţională de 65% din populaţia de aproape 24 de milioane a ţării, iar în ultimii ani ai dictaturii ceauşiste, lectura cărţii „Orizonturi roşii” a generalului Pacepa, cu amănunte vitriolante despre impostura cuplului prezidenţial şi a anturajului, goleşte străzile. O altă categorie este alcătuită din cei care au iniţiat şi coordonat represaliile, acte de teorism şi încercarea de intimidare şi asasinare împotriva angajaţilor principali ai Europei Libere, sau cei care au oferit informaţii decisive care au condus la iniţierea unor atentate împotriva acestora. Din această categorie fac parte Ilie Merce, Pleşiţă, Cornel Burtică şi "sursa Laurenţiu". O a treia categorie oferă o interesantă soluţie de mediere, este vorba despre eruditul, bibliofilul profesor Dan Zamfirescu, incomparabil cu celelalte figuri groteşti. Susţinător entuziast al regimului şi admirator al lui Ceauşescu ca lider provindenţial, Dan Zamfirescu îşi manifestă simpatia faţă de vechii adversari de la E.L., având ca justificare pentru poziţia partinică, asumat-antiamericană, argumentul lui Doiaru din
California dreamin' (Nesfîrşit) al lui Cristian Nemescu: "americanii ne-au vândut ruşilor".
Dincolo de cinismul corifeilor regimului, cinism surprins în avântul său inept se adaugă aportul adus de o parte dintre intelectualii care au făcut servicii serioase Securităţii, cum este "sursa Laurenţiu", om de mare respiraţie academică astăzi, "un rahat în ciorapi de mătase", pentru a utiliza expresia cu care Napoleon l-a încondeiat pe versatilul maestru al combinaţiilor, Talleyrand. Intrând pe poarta unei prietenii şi a respectului faţă de numele de neam, terfelit iremediabil, acesta detaliază planul casei, traseul şi habitudinile directorului Europei Libere, Vlad Georgescu, care va muri de un cancer galopant. Emil Georgescu era înjunghiat de 26 de ori, supravieţuind, ceea ce nu s-a întâmplat cu comentatorul de jazz Cornel Chiriac care, după şase ani de colaborare la E.L., era la rândul său înjunghiat mortal se pare la comanda Elenei Ceauşescu. (Pe una dintre cărţile poştale trimise pe adresa Europei Libere se află între paranteze un mesaj adresat securiştilor care sunt rugaţi să lase să treacă mica epistolă: "noi iubim muzica, iar muzica n-are nici o vină."). Monica Lovinescu, bătută doar, a avut norocul unei intervenţii salvatoare, Noel Bernard, Vlad Georgescu, ca şi alţi directori vor plăti scump pentru curajul lor, înbolnăvindu-se subit de cancer. Supoziţia iradierii lor chiar şi în lipsa unor dovezi palpabile trimite ca orizont de posibilitate la cazul Litvinenko. Finalul filmului care scoate la iveală această impostură, această completă bulversare a valorilor, se constituie şi ca o scurtă istorie a infamiei bazată pe concubinajul dintre crimă, minciună, ticăloşie şi prostie într-o societate anormală, "societatea comunistă multilateral dezvoltată". Cinismul lui Ilie Merce vorbeşte de la sine. Într-un decor luxos cu mobilă bidermeyer, aşezat într-un fotoliu imperial, parlamentarul nu-şi ascunde scârba princiară faţă de cei "care se dau rotunzi"; regizorul, într-un joc al contrastelor, i-a alăturat imaginea Monicăi Lovinescu pe patul de spital, o umbră a trecutului grăitoare, o mărturie. Cât despre cei care s-au devotat comunicării cu orice risc a adevărului, toate aceste figuri, cu mici excepţii, pâlpâie şi se sting pe ecran, impresionant chipul emaciat al Monicăi Lovinescu, sentimentul de dezrădăcinare şi inutilitate al lui Neculai Constantin Munteanu, întors într-o Românie aflată într-o stare de derută, de prostaţie, obstinaţia dizidentei Doina Cornea, o mână de om, bătută lunar la securitate, sensibilitatea nevăzătoarei Ana Hompot, sprijin moral pentru Doina Cornea, căreia securiştii la anchetă îi reproşau "orbirea" care o împiedica să vadă ctitoriile epocii de aur, blocurile cu 9 etaje, examenul lucid şi sentimentul unei victorii la limită al lui Şerban Orescu sau Nestor Ratesh, figura zâmbitoare, încrezătoare, a lui Noel Bernard, cea jovială, atentă, a lui Emil Hurezeanu. Toţi aceşti oameni au făcut istorie, însă victoria lor a însemnat şi începutul sfârşitului pentru postul de radio. Iniţial înfiinţat în anii 1950 ca o secţie de propagandă direcţionată împotriva noilor regimuri comuniste din Europa Centrală şi de Sud-Est sub controlul CIA, postul a fost subordonat ulterior Congresului American, ceea ce a adus în perioada de relaxare a relaţiilor dintre România şi S.U.A. la o reticenţă a oficialilor faţă de discursurile apăsat critice împotriva regimului de la Bucureşti, pentru ca după Revoluţie, în 1995, postul să se desfiinţeze.
Filmul se organizează astfel ca o galerie de potrete, atât ale unei părţi a responsabililor regimului dictatorial, cât şi ale acestor rezistenţi autentici, având drept armă un microfon. Aceşti "riders on the storm", - melodia anilor nebuni în care Doors şi Beatles îşi trăiau din plin gloria, devine un refren al filmului - aveau să afle curând că "There is a killer on the road". Documentarul a păstrat nota de echilibru, prezentînd atît opiniile ofiţerului american responsabil cu paza şi securitatea postului, Richard Cummings, dar şi explicaţiile privitoare la "misterioasele" îmbolnăviri subite. Una dintre surprizele filmului o constituie discuţia telefonică pe care regizorul o are cu Ilici Ramirez, zis şi Carlos Şacalul, condamnat pe viaţă, în detenţie la o închisoare de maximă securitate din Franţa, cu privire la angajarea acestuia de către Securitate pentru atentatul care a avut loc la Radio Europa Liberă. Nu cred că Alexandru Solomon a aşteptat o confesiune din partea teroristului, ceea ce a obţinut a fost însă mai mult, nota de familiaritate a acestuia cu generalii de securitate, printre care Pleşiţă, căruia Carlos îi purta amintiri duioase pentru cadoul pe care i l-a făcut acesta: două pistoale mitralieră Kalaşnikov. Filmul lui Alexandru Solomon are meritul de a alunga iluziile naivilor sau nostalgicilor sau celor lipsiţi de orice informaţie cu privire la regimul Ceauşescu, regim criminal, pregătit să devină un regim exportator de terorism. Un extras dintr-un film de arhivă care n-a apărut niciodată pe post în vremea lui Ceauşescu ne arată o lume cenuşie ca o radiografie canceroasă, cozile imense la alimente, alimentarele aproape goale în care se găsesc fosilizate nişte resturi de peşte, iar în cârlige, solitari, celebrii "adidaşi" necrozaţi, faţă cu spectacolele triumfaliste de omagiere a primului Fiu al Ţării avându-i printre pupincuriştii la scară vezuviană pe Eugen Barbu şi Corneliu Vadim Tudor. Într-un fel, regizorul contrapune ceea ce trebuia să fie un exerciţiu de propagandă american şi a devenit chiar şi împotriva comanditarului un serios exerciţiu de libertate, de descarcerare a românilor din cuşca comunistă, şi anume activitatea celor de la Europa Liberă şi discursul propagandei oficiale a partidului, Ceauşescu utilizând în beneficiul lui catastrofa din 4 martie 1977, cînd, paradoxal, postul Europa Liberă va funcţiona câteva zile ca o punte de legătură între cetăţenii aceleiaşi ţări, transmiţând mesaje pentru cei dragi. Regizorul încearcă să deconstruiască mecanismul propagandei, armă esenţială în timpul Războiului Rece - titlul face aluzie la această stare de fapt - ceea ce nu aduce cu sine o relativizare a rolurilor. Taberele sunt clar precizate, războiul declarat, pentru cei din ţară cunoscuţi prin Europa Liberă există tortura sau expulzarea, cei necunoscuţi ca dizidenţi, precum inginerul Gheorghe Ursu, dispar pur şi simplu în beciurile Securităţii, angajaţii postului de radio devin ţinte vii, se urmăreşte lichidarea lor "prin mijloace specifice". Lăsând la o parte micile stângăcii ale regizorului, meritul exponenţial al filmului constă în a prezenta culisele şi anvergura acestui "război pe calea undelor". Totodată, el redeschide ceea ce germanii numesc Schuldfrage, problema vinovăţiilor, iar spectatorul care consideră că acest exerciţiu de libertate care a fost Radio Europa Liberă a devenit caduc, să privească atent în jur.
