Cronica imaginii
Imaginea unui film are, deopotrivă, menirea de a polariza interesul spectatorilor și obligația de a focaliza intențiile autorilor. Stă în puterea imaginii să configureze subiectul, să susțină tema, să impună supratema.
Rigorile dictate de balansul continuu între prezent și trecut, balans ce se desfășoară pe același parametri spațiali, a cerul o anume severitate nu doar în compoziția fiecărui cadru, ci și în compoziția de ansamblu, dezvoltată atât pe un plan expozitiv linear, cât și pe un plan ascendent, vizualizând prin geometrie și cromatică aspirațiile spre înălțime, spre împlinire. De la prima intrare în cadru, personajelor li se acordă șansa de a fi individualizate complex și subtil printr-o dominanta de culoare, printr-un reflex al caracterului. Pe fața împătimitului geolog se citesc însăși asperitățile rocilor pe care le cercetează de ani, iar asimetriile obrazului sau își găsesc similitudini în fizionomiile marcate de trudă ale sătenilor. Oponentul său are o figură pe care umbrela alunecă, dezvăluindu-i onctuozitatea sufleteasca, așa cum oglinda lângă care se află la un moment dat devine, parcă, opacă, contaminată de înghețarea lui. Lumina modelează în feluri diferite (ingenios sunt speculate sursele de lumina) medii felurite redând tihna locuinței în care tronează fotoliul și biroul celui absent sau semiobscuritatea în care se complace cel suspectat de lașitate, autoclaustrare care-și află o posibilă justificare la apariția copilului infirm, învăluit într-o luminozitate maladivă. Camera inflexibilului, intransigentului tânăr este, în schimb, vidată de culori intermediare, dominată de un alb intens, contrastând puternic cu negrul pianului, fidel rezonator. În plan secund, tot lumina, cu discreție, dar ferm, marchează modificarea relațiilor dintre personaje, a stărilor. Dacă pentru acel panopticum al fotogramelor memoriei s-a găsit un procedeu de combinare a peliculei alb-negru cu cea color, într-o simbioză sinonimă cu supraimpresiunea operată mental, pentru potențarea conflictului adiacent om-natură s-a recurs la o austera semantică a unghiurilor de filmare. Racursiurile nu se dezmint atunci când în colimatorul aparatului se afla oameni care, depășindu-și condiția, se pot înălța spre legendă sau doar oameni care nu se pot desprinde de propria nimicnicie. Încrâncenarea urcușului desfide simpla valoare a pariurilor personale, așa cum numeroasele, vibratilele plan-detalii sugerează mult mai mult decât arată. La concurența cu omul, muntele se profilează ca un autentic, fascinant personaj, exercitând o extraordinară forță de atracție. Sacrificat, după ce dinamita îi va fi „mâncat” covorul vegetal și-i va fi alungat vietățile, el, muntele, materializează împlinirea idealului prin metafora ultimului cadru: exploatarea minieră cu drumuri în terasă — un impozant edificiu dedicat vieții prin dăruire de sine.
Autorul imaginii acestui film,
Vulcanul stins, este un debutant,
Gabriel Kosuth, născut în 1958, absolvent at IATC, secția operatorie, clasa profesor
George Cornea, promoția 1983. În primii ani de experiența la Buftea tace camera, secundariat și apoi asistența la
Adela și
Domnișoara Aurica.
