În ciuda celor mai binevoitoare mărturisiri (ale creatorilor) și a celor mai iscoditoare întrebări (ale criticii), cred că raporturile cineaștilor cu cărțile nu vor înceta niciodată să contrarieze; ne rămâne, unora, și altora, împăcarea că, oricum, literatura este un ocean generos, din adâncurile căruia fiecare ne putem aduce, la suprafață, argumente pe potrivă. Altfel, cum am putea explica, „obiectiv”, amănuntul în virtutea căruia, atunci când ecranizează „Mara” lui Slavici, deși îi păstrează coordonatele fundamentale, regizorul
Mircea Veroiu își numește filmul
Dincolo de pod, iar acum, când adaptează „Adela” lui G. Ibrăileanu, cu toate schimbările de direcție, de atmosferă, cu adaos de invenție tipologică și epică, produsul rezultat își zice, supus, tot
Adela? Să fie, aici, proclamarea unui semn de fidelitate? Greu de susținut, atâta timp cât, „...romanul unui cazuist, însetat de certitudini și înspăimântat de contracțiile ce răsar la tot pasul”, cum îl numea G. Călinescu, ni se înfățișează pe ecran drept filmul contemplării nostalgice a despărțirii de tinerețe. Analiza exasperantă, dictată de o „hipertrofie cerebrală”, a cristalizării — de tip stendhalian — a sentimentului iubirii, așa cum trăiește quadragenarul Emil Codrescu pentru mult mai tânăra Adela este, practic, pulverizată; obsesia ordonatoare de sensuri nu mai este treptata „intoxicare” a îndrăgostitului („Simțeam în sânge otrava”) ci amintirea unui trecut inhibant, al copilului care a fost, cândva, eroina a se urmări, în acest sens, imaginea fetiței fără biografie precisă, trecerile ei de vis și aparițiile în planuri îndepărtate, ca într-un capăt de gând mustrător. Schimbarea privirii prin ochean — una care apropie la scriitor, alta care depărtează, la cineast — nu este vinovată, în sine. Aceasta ar putea fi chiar condiția unei ecranizări cu personalitate. Numai că, în ciuda aparentei libertăți pe care o îngăduie dispunerea ca într-un montaj a „foilor de observație” ale cărții, construcția materialului literar, a textului donator, are tirania betonului armat. Despărțite în pagină, blocurile de notații sunt unite prin firele subterane ale unui crescendo savant, unele dintre ele fiind, pur și simplu, blindate: iată, o dizertație filozofică este susținută de două scurte fraze implacabile: „Adela vine diseară... Diseară Adela e aici”. Dramatizând observațiile din jurnalul lui Emil Codrescu, transformând confesiunile în replici; mai mult, inventând personaje (prietenul Tuliu Drăgan, proiecție a bărbatului care trăiește clipa, excelent în interpretarea lui
Ștefan Sileanu), extinzând altele (doamna M., acum Raluca, cea care va face pereche cu Tuliu, ca o ipostază a prelungirii nesăbuite a tinereții), plasând în gura eroilor gânduri din volumul de meditații „Privind viața”, Mircea Veroiu a riscat enorm, căci toți ajung să-și vorbească în sentințe și aforisme (până și o pasageră companioană de petreceri rostește o jumătate de frază din „Privind viața”). Cineastul a transformat, în fapt, un concert pentru un instrument anume într-un cuartet, redistribuind temele destinatarului inițial și, implicit, modificându-le tonurile. În prefinal, intrușii dispar, Emil Codrescu și Adela rămânând să tragă un simbolic giulgiu peste o pendulă încremenită, prizonieri, de acum încolo, ai unui timp ce a devenit trecut. Este una dintre acele articulații de maestru cu care ne-a obișnuit un regizor de rafinamentul intelectual al lui Mircea Veroiu. Nu este singura (remarcabilă secvența cu
Adrian Pintea, meșterul spunător de poezii dar și iute prețuitor al banului), dar filmul nu-și găsește, finalmente, identitatea, unele dintre soluțiile cineastului fiind chiar descumpănitoare: inadecvarea interpreților principali,
George Motoi și
Marina Procopie (aceasta din urmă fiind dezavantajată și de vecinătatea mereu seducătoarei
Valeria Seciu), redondanța unei muzici (
Adrian Enescu), pe alocuri chiar crispate, care explică (de ce?) conturul grațios al imaginii semnate de operatorul
Doru Mitran.
