Nu există gen în care
Sergiu Nicolaescu să se miște mai dezinvolt decât în filmul de acțiune. Lecția clasică e asimilată din mers; regizorul nostru țintește mai departe, spre un fel de modernizare a genului prin atenția acordată atmosferei, tipologiei și uneori umorului de natură să atenueze efectele de super-spectacol, aglomerate spre finalul filmului. Cât reușește în această competiție cu el însuși și cu ceilalți concurenți, câte efecte de cascadorie regizorală și câți piloni de autentică susținere dramatică îi oferă scenariul, ar fi interesant de urmărit. Nu știu și cât de eficient, ținând seama că și
Comisarul..., alături de alte producții de gen, se înscrie într-o arie ce nu poate exista decât în funcție de efectul asupra spectatorului, de larga lui accesibilitate — imperativ poate mai puțin estetic, dar foarte frecvent: cât anume «prinde» pelicula la public. Or, Sergiu Nicolaescu cunoaște știința captării publicului de la primele imagini. Filmul începe șocant, intrare insolită în acțiune printr-un sunet din afara cadrului, un tropăit insolent și amenințător pregătind atmosfera de teroare și crimă a momentului istoric în care se desfășoară acțiunea. Peste chipul, jumătate în întuneric al lui Gheorghe Dinică (strălucit interpret al șefului unei bande de asasini legionari), în cadrul compus pe diagonală, țâșnește un far ce proiectează titlul filmului:
Un comisar acuză! Succint, sigur, eficace, acest start cinematografic. Urmează o secvență bine montată: uciderea celor 40 de deținuți de la Viroga, evocând un fapt istoric: actul sângeros, de provocare și intimidare prin care legionarii vroiau să pună mâna pe putere. Dar cadavrele frumos stivuite în cadrul cinematografic pun pentru câteva momente la îndoială autenticitatea povestirii. Filmul își regăsește firescul odată cu intrarea în acțiune a lui
Amza Pellea (comunistul evadat) și a lui Sergiu Nicolaescu (comisarul Moldovan, numit să ancheteze cazul), comisar care ajunge ca din unealtă (inconștientă) a lor — cum îl vroiau legionarii — să se transforme în acuzator și răzbunător activ. Ambii actori, prin calitățile lor recunoscute din filmele anterioare, reușesc să creeze spectatorului un sentiment de siguranță și încredere profesional umană, simpatie care-i va însoți pe interpreți tot timpul acțiunii, chiar și în momentele mai discutabile ca verosimilitate dramatică. larăși un argument extraestetic? Da, dar el atârnă greu în sistemul psihologic de referințe al spectatorului, cu rezultate pozitive pe care un regizor abil va ști să conteze întotdeauna. În cazul de față, căldura venită dinspre sală (ca într-un spectacol de teatru) atenuează (evident, subiectiv) ceva din răceala unor secvențe desfășurate pe ecran doar cu virtuozitate. Dacă la un alt tip de film acest curent de simpatie, flux de credit între ecran și sală, nu e atât de hotărâtor, la un film, construit pe un erou de acțiune, el devine vital. Un bun meșteșugar al genului trebuie să fie și un bun psiholog, să cunoască și acest tip de efecte paraestetice sau cum vreți să le numiți. Și dintre toți, Sergiu Nicolaescu le intuiește cel mai des. Un exemplu: filmul nu are personaje feminine, deci actrițe frumoase, deci sărbătoare a ochiului. Ca totuși să ne ofere și această undă luminos-lirică, regizorul introduce un intermezzo poetic în lumea de crâncenă, sângeroasă demență: un copil și un cal, filmați îndelung, «au ralenti». Același efect e urmărit și de secvența din cimitir, clipa de înduioșare a acestui bărbat în fața mormântului mamei. Cu toate că se știe pândit de asasini, comisarul își îngăduie răgazul, înaintea marii înfruntări, de a aprinde o lumânare. Lecție învățată de la «clasicii» genului și bine asimilată. Sergiu Nicolaescu (și colaboratorii săi întru scenariu) încearcă să destindă acțiunea super-tensionată prin câteva personaje și scene cu haz. Inspirată distribuirea lui
Jean Constantin în rolul devotatului Limbă, dar actorul nu se mulțumește a-și schița doar fizic personajul, el conturează cu seriozitate profesională un tip ce putea deveni ușor caricatură. Un chip (și un glas) admirabil găsit: cascadorul Pascu în rolul legionarului Tănăsescu — paznic al comisarului. Când regizorul simte că a întins prea tare coarda cu episoadele spectaculos-cascadoristice (vezi mașinile legionarllor stivuite cuminte în stradă după ce comisarul-super-man ieșise victorios prin vitrina în flăcări, vezi excesul de împușcături), el se relaxează și ne relaxează cu un fel de auto-ironie universal-izbăvitoare. Iată-l anunțându-și prezența urmăritorilor, ca Fanfan la Tulipe, pe scena teatrului, unde aprinde, ca un scamator, toate reflectoarele pentru a-și începe «marea reprezentație» (e drept, sub o prea mare ploaie de gloanțe). Neverosimilitatea situației e salvată abil prin auto-parodie, dar procedeul nu reușește întotdeauna (vezi urmărirea de pe acoperișurile fabricii de ciment). Neajutat suficient de scenariu (care nu-i oferă bogata încărcătură de idei și situații cerută de o temă atât de serioasă, de o temă dacă nu de un gen), regizorul se avântă uneori în salturi grele, fără plasă. Riscul artistic e mare, chiar dacă publicul lui Sergiu Nicolaescu (el este regizorul care și-a creat un public al lui, o categorie constantă de admiratori) îi va trece cu vederea anumite inadvertențe. Întrebarea e cât și cum eroul creat de el, comisarul (pierdut în «... mâinile curate» și regăsit aici), reușește să se impună simpatiei generale pentru a se putea salva (cinematografic) din absolut orice încurcătură. Părerea mea e că reușeste. Că acest «samurai» local (bine localizat în atmosfera de tensiune și crimă a anilor fascismului la noi în țară) a devenit un convingător erou de epopee polițistă. Cu toate datele fizice și psihice care fac din el o personalitate cuceritoare. Rămâne să-mi confrunt afirmația cu tot ce va urma premierei: număr de spectatori (deci de adeziuni virtuale), opinii orale ori scrisori la «Curierul» revistei Cinema. lată cum cariera unui veritabil «polițist» poate continua chiar după ce s-a lăsat cortina. Stârnind simpatie chiar după acea dispariție, superb poetic-spectaculoasă, prin care și-a aureolat regizorul-interpret eroul.
La calitatea ridicată a spectacolului au contribuit:
Gheorghe Dinică, Amza Pellea,
Emmerich Schäffer,
Marin Moraru și — într-o competiție care I-a stimulat și ambiționat fericit — Sergiu Nicolaescu în rolul comisarului.
La atmosfera de poezie dinamică, spectaculoasă, a contribuit hotărâtor operatorul
Alexandru David. Și compozitorul
Richard Oschanitzky. Va contribui cu siguranță, post-factum, și publicul. Filmul polițist e un spectacol deschis.