Două sunt reproşurile cel mai frecvent aduse filmelor româneşti recente: că prezintă cu precădere mizeria şi violenţa din societatea noastră (sunt, altfel spus, mai realiste decât ar trebui) şi că vorbesc numai despre comunism şi revoluţie (fără de care, zice-se, ele nu ar prinde „afară”).
Boogie şi
Marţi, după Crăciun de
Radu Muntean dovedesc cât de nefondate sunt aceste critici – venite deseori din partea unor urechişti ce pozează în atotştiutori. Personajele acestor filme aparţin în general clasei de mijloc, violenţa lor este în primul rând verbală, iar comunismul şi revoluţia există pe ecran doar ca repere şi prin vestigiile lor (cum ar fi vila de protocol a lui Ceauşescu). De aceea consider că, în cinematografia românească,
Boogie marchează trecerea de la un realism cu note sociale la unul intimist, dedicat analizei minuţioase a psihologiilor şi a relaţiilor interpersonale (de familie, de dragoste şi de prietenie). O opţiune hotărâtă, ce poate fi echivalată cu o formă de maturizare a Noului Cinema Românesc (situaţie comparabilă cu depăşirea neorealismului imediat postbelic din Italia).
Radu Muntean face filme care
se trăiesc cu sufletul la gură (momentele de respiro sunt puţine, iar riscurile de a te plictisi – excluse), dar care, spre final, te şi determină să cugeţi asupra celor văzute. Am simţit acest lucru revăzând
Furia, primul său lungmetraj. În momentele în care manivela mânuită de protagonist (Dragoş Bucur) se ridică în aer şi se coboară, lovindu-l repetat pe şoferul violator, spectatorul „comun” poate fi şocat sau revoltat, dar spectatorul „ideal”, cel vizat de regizor, acceptă anti-happy-end-ul şi ajunge să mediteze la semnificaţia actului final şi a „furiei” ce aparţine nu doar lumii de celuloid, ci şi celei în care trăim. Sfârşitul din
Hîrtia va fi albastră este de-a dreptul cathartic (şi datorită muzicii lui Verdi şi vocii Nanei Mouskouri), stimulându-ne să ne gândim nu doar la revoluţie, ci şi la viaţa noastră, guvernată adesea de aleatoriu şi absurd. Chiar şi ultimul cadru din
Boogie, aparent banal, ne lasă un gust amar privind conflictul interior – dintre vechile plăceri şi noile responsabilităţi – al protagonistului (acelaşi Dragoş Bucur) şi criza vârstei de „treizeci şi ceva”.
Radu Muntean este un regizor meseriaş, ce a învăţat multe la şcoala publicităţii, pe care a practicat-o asiduu (ritmul impecabil al filmelor sale de acolo se trage), dar care a şi mâncat cinema pe pâine. De pildă, secvenţa foarte agreabilă în care „Boogie” şi vechii săi prieteni, aflaţi în maşina primului, ascultă hitul de petrecere „Astă seară nimeni să nu doarmă” şi cântă alături de Gică Petrescu mi se pare un omagiu adus unui cinema realist care refuză muzica nondiegetică, în general, şi Fraţilor Dardenne, în special – vezi scena de karaoke din primul lor mare succes,
La Promesse, în care tatăl (Olivier Gourmet) şi fiul (Jérémie Renier) cântă împreună „Siffler sur la colline”, şlagărul inubliabil al lui Joe Dassin (până şi refrenele celor două melodii se aseamănă).
Toate cele patru lungmetraje de până acum ale lui Radu Muntean reprezintă nişte repere de neocolit ale Noului Cinema Românesc, chiar dacă nu sunt nişte filme mari, din aceeaşi clasă cu
Moartea domnului Lăzărescu sau
Poliţist, adjectiv. Ţinând însă cont de ambiţia, deschiderea, înzestrarea şi tenacitatea regizorului, precum şi de echipa solidă pe care el a pus-o pe picioare (coscenarişti:
Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu; director de imagine:
Tudor Lucaciu; monteur: Alexandru Radu etc.), nu mă îndoiesc că ne mai aşteaptă multe surprize plăcute de la Radu Muntean.
