Debutul documentaristului Laurențiu Damian în filmul de ficțiune a fost aproape unanim apreciat. Spectacolul durerii umane încărcat de relevante simboluri din Rămânerea (1991) se continuă într-un registru mai realist, nu lipsit de soluții poematice, în Drumul câinilor (1992).
Reprezentarea cinematografică a nuvelei lui Ion Lăncrănjan - „Drumul câinelui” propune lumea satului transilvan condamnată în anii apogeului stalinist la excesele totalitarismului importat și servit cu virtuozitate de profesioniști autohtoni. Drama existențială a celor doi frați, JiIu și Mihai (Dan Condurache și George Alexandru) se conturează în raport cu o istorie adversă, cu o lume în care valorile morale sunt modificate de ideologii străine, de utopii profane ce dizolvă psihologii și anulează identități. Motivația unui sentiment neîmplinit sau alegerea teroarei în varianta fanatizată destramă progresiv toIeranța sau credința autentică, moartea survenind simbolic ca o izbăvire și nu ca pedeapsă. Raveca (OlgaTudorache) nu este numai simbolul tragic aI mamei în așteptarea copiilor pierduți sau „dispăruți” (și Mihai este un „dispărut” prin intrarea în Securitate), dar și martorul deloc privilegiat al terorizării satuIui de instrumentele represiunii staliniste aflate pe culmile unei amăgitoare puteri. Personajul Olga Tudorache este construit într-un echilibrat raport al imaginarului cu realitatea, perspectivă ce accentuează profunzimea suferințelor, fără nuanțe patetice. Focalizate în vis sau memorie evenimentele capăta o patină atemporală. Prezentului îi este rezervată în registrul realist, evocarea mecanismelor ororii imaginate de instituția represivă. Culpabilizarea este generalizată cu metodă, amenințarea și violența împing implacabil la sinucidere, crimele se săvârșesc cu sânge rece, alienarea efectivă este dirijată aproape științific. Împlinirea blestemului generat de arderea bisericii nu pune capăt unei tragedii, ci doar le prefațează pe cele viitoare, subînțelese și efectiv înregisirate de istorie.
Filmul lui Laurențiu Damian nu constată numai tragedia ivită în spațiul veșniciei, ci acuză efectiv sistemul elaborat în „imperiul roșu de crimă”, cu hecatombele, lui nici până acum precis cuantificate. Efectele dezastrelor se află și astăzi în conștiințe. Opțiunea lui Laurențiu Damian poate fi considerată ca un apel necesar la o memorie dureroasă ce trebuie în fiecare moment opusă încercărilor de diferite tipuri de anulare sau cosmetizare a unor realități cu consecințe, pe termen lung, dezastruoase. Drumul câinilor invită la meditație și la neuitare. Al doilea film de ficțiune semnat de Laurențiu Damian are o evidentă continuitatea stilistică cu opera de debut. Refuzul soluțiilor facile, fluența necesară evocării tragediei satului, a familiei și a individului, știința elaborării atmosferei sufocante lipsite de sperantă sunt calități care atestă maturitatea regizorului. Rememorarea uneia din nenumărateIe tragedii ale societății românești nu este numai un act recuperator al ficțiunii literare, ci și un virtual memorial al durerii opus uitării. Dinamica imaginii, compoziția savantă a cadrului, iluminarea inspirată se datoresc excelentei operatoare Anca Damian. Scenografia lui Radu Corciova păstrează identitatea rurală fără excese etnografice. De altfel, filmul a fost recompensat cu premiile pentru regie, imagine și scenografie la Festivalul de Ia Costinești din acest an, și este. capabil să cucerească și peste hotare alte premii. Dar acest lucru depinde și de prezența efectivă a filmului în competiții internaționale, aspect nu întotdeauna agreat din lipsa fondurilor.
