Un chip, dar mai ales un glas

     Interpreţi şi roluri
     Cu riscurile cuvenite, îndrăznesc spun că înainte de a-I vedea pe Gheor­ghe Cozorici pe ecran, sunt tentată să ascult într-o înregistrare, la radio, pe un disc, orice; totul este ca întâlnirea cu au­torul să fie precedată de un fel de îmbibare sonoră pentru că altfel — desigur, senzaţia este pur subiectivă şi ea poate fi luată şi în sens metaforic — fascinaţia acestei voci, realmente „scapăratoare”, acţionează prea tiranic asupra celui care ascultă şi priveşte.
     Cozorici sculptează cuvintele sau, altfel spus, dacă vreţi, le urmăreşte zborul prin aer pâna ce acestea cad, la picioare, defi­nitiv, supuse. Numai faptul de a-I fi şi au­zit şi văzut m-a făcut să nu-i reţin primele vorbe prin care am luat cunoştinţă de existenţa lui Gheorghe Cozorici, aşa cum, copil încă fiind, I-am descoperit pe Mihai Popescu, într-o seară, la radio, prin replica schilleriană. „Ce palidă eşti azi, Luise”, replică pe care nu am uitat-o ni­ciodată. Scriu toate acestea cu gândul la actorul revăzut acum în Un echipaj pen­tru Singapore, unde nu vorbele mari sunt la preţ, dar în care a-I privi şi auzi pe Co­zorici este un alt nume dat privilegiului de a cunoaşte unul dintre chipurile gravi­tăţii umane; ale unui fel de a-ţi asuma, dramatic, chinuitor, soarta altora, con­struind un edificiu al speranţei şi încrede­rii, după dezastru şi lupte cu necunoscu­tul.
     Protagonistul filmului realizat de Nicu Stan face ordine, cu vorba tăioasă, dură, ironică, atunci când este cazul, dar con­struieşte cu sufletul, cu o nemărturisita nevoie de a-şi oferi lui şi celorlalţi certitu­dinea solidarităţii omeneşti, dincolo de orice vitregie de moment, a irepresibilei ei forţe, când în momentele de maximă în­cleştare ale acţiunii emite — reiau ideea — cu-acel-glas-al-lui o suită de comenzi strict tehnice; dincolo de vibraţia, înălţi­mea, scăpărarea vocii, ghicim regăsirea de sine a omului răspunzător, aflarea unui capăt de drum către inimile încer­cate ale oamenilor. Finalul acela „grăbit”, în sensul bun, graba confundându-se aici cu reticenţa, cu modestia, este nu numai în spiritul fiimului, ci şi al personalităţii actorului: există interpreţi care acceptă darul măreţiei doar cu condiţia neliniştii de a fi lăsaţi să o contrazică.