Un binemeritat premiu pentru debut

     Interpreți și roluri
     Variata femeilor din filmul lui Nicolae Mărgineanu Întoarcerea din iad este, până la un punct, un reflex direct al atitudinilor protagonistului față de ele, „răul şi temu­tul”, misteriosul Dumitru Bogdan, cel care pârjoleşte totul pe unde trece (nu în­tâmplator, flăcările amenințătoare, premo­nitorii, vestitoare ale tragediei finale, in­vadează de câteva ori ecranul). Ce chip vor purta aceste femei era cu deosebire important pentru tipul de demonstraţie etică şi psihologică propusă de autor şi, deopotrivă pentru propensiunea sa către manipularea simetriilor, a perechilor — aminteam, cu un alt prilej, imaginile copi­ilor gemeni sau măcar asemănători a îm­brăcăminții identice, etc.” „Puțină semio­tică nu ar strica aici”, cum ar spune un distins profesor (dar asta este altă po­veste). Cineastul cunoaşte raportul dintre forță şi fragilitate şi o distribuie pe gin­gaşa Maria Ploae în rolul Veronicăi, cea devastată de patimă. Actrița îşi instalează eroina într-o lume în care pe linia unei anumite tradiții populare, dragostea co­boară asupra omului ca un blestem, ca o boală căreia nu i te poți sustrage decât după multă îndurare şi chin. Nu mă gân­desc aici numai la scenele de coşmar, de zacere pradă „lingorii", ci la întreaga trăire a sentimentului. Când aleargă spre nucul bătrân, tresăririle interpretei, palpi­tul ce îi aduce pe obraz numai rouă şi greu de stăpânit spaime, se adaugă parcă acelui freamăt, foşnet aparte al naturii, al ierburilor, al ramurilor, ce însoțesc apari­ția bărbatului iubit. Maturizarea actrițelor frumoase (din când în când, ce-i drept, tot mai rar, avem prilejul să vorbim şi despre așa ceva) se petrece într-un alt regim de­cât a celor cu un chip „mai special”, cum obișnuim a zice. Trecerea pragurilor de vârstă se petrece mai dificil în cazul celor dintâi creditul lor se cere parcă mereu reînnoit. Maria Ploae, cu făptura atât de vulnerabilă, se dovedeşte în stare să poarte poverile cu graţie.
     Filmul asupra căruia ne-am oprit este însă şi filmul unei revelaţii actoriceşti: am numit-o pe debutanta Ana Ciontea şi un eventual portret dedicat ei s-ar putea inti­tula, pe bună dreptate, ba chiar cu vârf şi îndesat , „s-a născut o stea”. De mult nu ne-a fost dat să asistam la atâta revărsare de talent eminamente cinematografic. Aşa îmi închipui că ar fi trebuit să arate cu ani in urmă, în faţa aparatului chipul marii şi nedreptatiței actriţe care este Ileana Predescu. Un joc cu sufletul la gură, ca şi cum între un cuvânt şi altul, în­tre o stare şi alta, s-ar putea pune la cale un aranjament cu destinul, o permanentă descoperire a mişcărilor fascinante din care se constituie, finalmente, viața. Cu­rios — sau poate nu, la o analiză mai atentă — astfel de interprete oricât de na­păstuite le-ar fi eroinele, degajă un senti­ment al vitalității, al încrederii într-un alt început. Personajul Anei Ciontea, fata numai curiozitate, inconştiență, nevinovăție, mândrie, de la începutul filmului, este probabil singurul care se va salva cu ade­vărat: hârjoana cu Ilie, acea respingere ce aduce mai degrabă a amânare, mai păs­trează ceva din candoarea scaldei în râu. Tonul actriţei este cel al amintirii care se întâlneşte cu speranţa.