Pionieri neștiuți ai filmului românesc
O distinsă cititoare, Mihaela Munteanu, ne atrage atenția că Andrei Popovici, pilotul din care
Aristide Demetriade făcea în 1913, unul dintre principalii eroi ai filmului său
Oțelul răzbună, este una și aceeași persoană cu generalul aviator de mai târziu. Bine venită precizare, fiindcă pune în lumină, odată mai mult, calitatea colaboratorilor actorului-regizor.
Andrei Popovici, pionier al aviației române, mai târziu director al companiei de transport LARES, persecutat sub regimul antonescian și avansat după cel de-al doilea război mondial la rândul de general în rezervă, ca o recunoaștere a meritelor sale, a trăit până în 1967. Doi ani, adică, după ce, în podul unui imobil din Bolintin, au fost descoperite trei fragmente din filmul
Oțelul răzbună, în care, alături de Demetriade, Ronald Bulfinski, Marioara Cinski, Petre Bulandra, s-a păstrat și imaginea tânărului pilot Andrei Popovici și a aparatului său. Generalul n-a apucat să afle că umbra tinereții sale supraviețuise, iar cercetătorii istoriei cinematografiei noastre probabil că nu știau nici ei că aviatorul mai era în viață pentru a-i solicita amintiri.
Nu ne rămâne decât să încercăm astăzi să reconstituim evenimentele în pofida absenței sale. După succesul cu
Independența României LA eforie și triumful lui „Hamlet” pe scena Naționalului, în toamna anului 1912, Aristide Demetriade trebuie să fi dorit, cu însuflețire, un nou prilej de întâlnire cu cinematograful. Este posibil (după cum arăt în volumul
În căutarea filmului pierdut pe baza unei scrisori păstrate în arhiva actorului) ca acesta să fi fost scurtmetrajul
Scheci cu Jack Bill, difuzat la 19 iulie 1913, totuși prea puțin pentru ambițiile cineastului. În același an 1913 el imaginează un subiect griffithian, dinamic prin excelență, o aventură cu „salvare în ultima clipă”, axată pe întrecerea dintre tren și automobil (până aici ca în unele scurtmetraje ale lui Griffith sau, trei ani mai târziu, ca în episodul modern al
Intoleranței) numai că – iată! – în
Oțelul răzbună Demetriade supralicitează aruncând în cursă, alături de tren și automobil și cel mai evoluat și rapid mijloc de transport al epocii, aeroplanul. Ideea era următoarea: invitată de prietenul ei (Andrei Popovici) într-o promenadă aeriană, tânăra eroină (Marioara Cinski) descoperă îngrozită că sceleratul filmului (rol pe care Demetriade și-l atribuise sieși) pune la cale deraierea trenului în care se află iubitul ei. Prinzând de veste, aviatorul taie calea trenului și-l oprește din drumul său spre pieire. Sfârșit fericit prin sacrificarea personajului negativ.
Schema era rudimentară, aceasta fiind barem în dramaturgia epocii; de reținut, însă, era spectaculosul și ineditul apariției pe ecran a zburătorului ca personaj. Să nu uităm că erau anii în care țara noastră, ca întreaga lume de astfel, trăia, la unison, febra aerului și a cinematografului. Nu cred că e o simplă coincidență faptul că prima sală de cinematograf permanent inaugurată în București în 1908 purta numele pilotului francez Bleriot!
În câțiva ani, pe firmamentul aerului, apăruseră și câteva stele românești: Vlaicu, Vuia, Coandă. În 1908, Andrei Popovici era proaspăt locotenent de cavalerie. Bine legat, sportiv, clasat pe locul II în marșul de rezistență organizat, în 1911, de ziarul „Minerva” (ziar care deținea două săli de cinematograf în București și patronase prima cronică permanentă din film din presa românească și una dintre primele din lume!), se lasă cucerit, în 1912, de microbul aviatic înrolându-se în școala de pilotaj abia deschisă. Probele și le va trece, însă, în Franța primind brevetul la Paris, în iunie. La Paris, se afla, în același timp și Demetriade cu echipa filmului
Independența României. Acolo și atunci să se fi cunoscut?...
În iulie 1912, Andrei Popovici revine în țară fiind repartizat la unitatea militară aviatică de la Cotroceni. Câteva săptămâni mai târziu piere, într-un accident, pilotul Gheorghe Caranda. Profund marcat, Andrei Popovici publica, la 12 noiembrie 1912, în „Universul”, un impresionant elogiu adus „martirilor aviației” în care afirma:
„În toate timpurile (...) omenirea progresează prin aleșii săi (...) Fie că transformă materia, fie că descoperă un nou secret al naturii, fie că învață o regulă morală superioară sau că fac să țâșnească o emoție nouă din sensibilitatea omenească, ei aparțin aceleași familii: inovatori, inventatori, călăuze prin care omenirea rutinieră este îndreptată pe căi noi...”
Articolul, care dezvăluie un codei strălucit și o conștiință civică avansată, stârnește indignarea „omenirii rutiniere” și proaspătul publicist este expediat, disciplinar, la regimentul de cavalerie din Turnu Măgurele. Nimeni nu-l poate, însă, împiedica să-și continue „zborul”. Acolo, în cazarmă, traduce cartea colegului său francez Roland Garros:
Călăuza aviatorului. În aprilie 1913 e rechemat în cadrele aviației, trimis să achiziționeze aparte în Anglia, la uzinele Bristol.
Director tehnic al uzinei era un tânăr inventator de 27 de ani: Henri Coandă. Tipul său de aparat, „Bristol Coandă”, foarte solicitat în dotarea aviației militare, se vede compromis, pe neașteptate, în urma unui nefericit accident: în timpul zborului pilotat de un experimentat aviator britanic, aparatul pierduse o aripă! Eroare de construcție sau lipsă de rezistență a materialului? Până la lămurirea cauzei, piloții încep, prudenți, să ocolească avionul. Pentru a-l salva s-ar fi cerut un om de curaj, „călăuza care să lumineze calea omenirii rutiniere”. Și publicistul „Universului” bucureștean nu ezită. El urcă în carlingă, supune aparatul testelor celor mai primejdioase dovedindu-i, din plin, calitățile. Avionul „Bristol-Coandă” e salvat! După mai bine de jumătate de secol, Henri Coandă mai evoca episodul, exprimându-și admirația pentru curajul, îndemânarea și spiritul de solidaritate ale compatriotului său, care avea să-i devină, de altfel, cumnat.
Înapoiat în țară, Andrei Popovici, e numit, imediat, comandant al școlii de piloți militari de la Cotroceni. Abia împlinise 30 de ani! Mai mult decât formarea unei elite aviatice, pe comandant îl preocupă, însă, propagarea „ideii de zbor” – cum va scrie mai târziu. În numele acestei înalte cauze e gata oricând să poarte alături, în carlingă, tineri temerari care acceptă „botezul aerului”. Printre aceștia se numără studenta medicinistă Ana Aslan și poetul dramaturg Victor Eftimiu. De ce nu și actorul Aristide Demetriade? Cine știe dacă ideea filmului
Oțelul răzbuna nu-și va fi avut sorgintea într-un asemenea zbor?
Fapt este că Demetriade l-a filmat pe aviator luând-o ca pasageră pe frumoasa actriță Marioara Cinski. Maria Antoaneta Gabor, fiica aviatorului, nu-și amintește ca acesta să fi vorbit vreodată despre efemerul episod cinematografic al tinereții sale. La auzul numelui Marioarei Cinski îi revine, în schimb, în memorie un alt moment: pe când era elevă și actrița i-a vizitat școala, auzind că o are în față pe fiica faimosului pilot, a murmurat: „L-am cunoscut, pe vremuri, pe tatăl dumitale!...”
