Umbre mişcătoare pe pânză

     Putem spune cu uşurinţă că filmul lui Nae Caranfil este o meditaţie despre film cu îndoiala care caracterizează unul dintre cele mai complicate personaje shakespeariene, Hamlet, într-o Danemarcă putredă până în măduvă, vizionarul al cărui spirit se lasă cu greu convertit în acţiune. Ori în filmul lui Caranfil vizionarismul şi acţiunea fac corp comun într-o aventură puţin obişnuită şi uitată azi, realizarea primului lungmetraj românesc. În aventură se lasă purtaţi mesianicul Leon Negrescu (Ovidiu Niculescu), mecena, farseur şi actor închipuit din speţa versatililor precum Alexandru Bogdan-Piteşti şi acest bon viveur, Grigore Ursache, Grig (Marius Florea Vizante), candidat prin protecţia paternă a tatălui, Iancu Ursache, actor emerit de comedie, la un post de recuziter după ce ratase concursul la Conservator. Este o alianţă cum numai cinematograful o poate parafa în cupluri celebre precum Stan şi Bran, aceea dintre un elefant şi un şoricel, dintre emfaticul, gradilocventul, contrafăcut şi livresc pînă la pişicherism, Leon Negrescu, îmbrăcat în togă romană printre elevii şcolii de pictură pe care-i stipendiază şi-i păstoreşte magnific şi Grig, acest enfant terrible, băgăcios, dar şi timid cu ideea sa fixă, de a face un film despre Războiul de Independenţă, o idee care la vremea ei, în 1911, este apanajul trăzniţilor sau al iluminaţilor (poate nu întâmplător chiar pionierii cinematografiei, fraţii Lumière, erau sceptici cu privire la viitorul celei de-a şaptea arte). Alianţa consfinţeşte vizionarismul celor doi eroi care au văzut idei, doi donquijoţi, o alcătuire burlescă şi tragică a unei sublime diavoliade. Expresia primului este homerică, goliardică camuflând un histrion, a celuilalt cu ceva din aerul adolescent-miop, fantezi-bonom al lui Ion Minulescu. Întâlnirea dintre cei doi scoate în evidenţă "caracterurile", replica obraznic-candidă a "filfizonului" nimerit în cuşca leului atrage bunăvoinţa acestuia care muşcă momeala şi acceptă să participe la vizionarea filmului după piesa lui Shakespeare, Hamlet, cu Sarah Bernhardt în rolul principal. În treacăt fie spus, piesa stârnise şi în Franţa, patria tuturor licenţelor poetice, un scandal, cu care marea actriţă de teatru (şi film) era obişnuită, iar vestea era preluată de ziarele locale făcând reclamă ereziei. Aristocratului Leon totul îi pute, de la înghesuiala prostimii cu damfurile ei la preţul insignifiant, cinema-ul la începuturi este ruda săracă a teatrului, o prăpastie desparte cele două genuri, cea dintre artă şi spectacolul de bâlci. Însă în sfumatto-ul sălii înecate în întuneric, Leon cunoaşte revelaţia, râsul său umple fosele kitului, zguduie pereţii, este ca şi cum Dumnezeu s-ar uita la creaţia lui şi s-ar prăpădi de râs. Scheciul de preambul îl copleşeşte, iar Hamlet interpretat de "divina Sarah" produce revelaţia, ghiduş şi vrăjitoresc, Grig a reuşit să-l facă pe proiecţionist să lipească o replică în plus "Leon, aibi încredere în acest tânăr!". Cine altul decât dumnezeul cinematografului îi indică prin unealta sa lipsită de scrupule, acestui inspirat-apostolic calea către desăvârşirea celei de-a 7-a arte? Nae Caranfil nu urmăreşte reconstituirea procesului de producţie a primului film românesc, numele apar uşor schimbate Popescu devine Negrescu, Brezeanu devine Ursache pentru a nu invita la ero­na­te identificări -, ci a aventurii cinematografice, o aventură care ia proporţii epopeice atunci când înfăţişează o epo­pee, dobândirea Independenţei României prin Războiul de la 1877-1878. Însă aşa cum Ion Budai-Deleanu nu găsea nicio tradiţie în epopee scriindu-şi „Ţiganiada” într-un delectabil melanj eroi-comic, şi "epopeea" producerii primului film românesc ia proporţiile unui spectacol total în care teatrul, filmul, istoria, eroii, comedianţii, escrocii, divele, costumierii, intemperiile, râul, ramul, Carol I se amestecă fabulos. Capriciul regal schimbă istoria şi distribuţia filmului, regele decide că actorul care urma să-l joace pe Osman Paşa este mai potrivit să-l întruchipeze pe el. Este una dintre tiflele ironice ale regizorului, filmul nu se joacă numai pe platou, ci şi în culise, iar ceea ce mi se pare remarcabil, Nae Caranfil transformă fiecare personaj într-un actor, mai mult sau mai puţin conştient de rolul său, iar în această privinţă excelente mi s-au părut inserturile de bandă desenată care prezintă periplul parizian al asociaţilor. Caranfil riscă uneori scene şarjate funambulesc, precum scena în care monarhul explodează furios - Carol I era reputat pentru calmul său desăvârşit - când consilierii încearcă să-l lămurească fiecare după priceperea şi urechea lui cam care ar fi rostul regizorului în film de la contabil la responsabil cu protocolul etc. Răspunsul lui Grig privitor la "rolul" regizorului este magnific: "Sire, eu domnesc!". Şi acesta nu este decât unul dintre qui pro quo-urile producţiei de la falimentarea şi scoaterea din circulaţie a concurenţilor francezi de la Gaumont acuzaţi de a fi adus ofense sentimentului naţional prin întrebuinţarea actorilor evrei în roluri patriotice la utilizarea generalilor care au participat la evenimentul real şi pentru care organizarea teatrului de operaţiuni nu are nimic teatral. De fapt, meseria se învaţă pe platou, nimeni nu ştie lucruri precise despre ceea ce este cinematograful, spre exemplu, roşiorii care atacă reduta cad toţi la prima salvă de tun, apoi rămân toţi în picioare până cînd Grig, regizorul en titre, stabileşte primele reguli, la prima salvă cad cei ale căror nume încep cu A şi B, la a doua cei cu iniţialele C şi D şi alfabetizarea merge mai departe. Cinema-ul este noua curte a miracolelor, atraşi de flacăra sa apar şi actori de teatru, precum celebra Aristizza Romanescu, divina diva, profesoară de Declamaţie la Conservatorul de Artă din Bucureşti, al cărui recital în ploaie, şarjat dramatic se desfăşoară fără ştirea ei în faţa unui aparat care nu funcţionează. Pelicula care-l fascinează pe Leon prin fragilitatea ei, topindu-se lejer în flăcări stă sub acest paradox sensibil, enigmatic al dobândirii eternităţii: "Filmul, ce uşor ia foc. Mai uşor ca pânza, mai uşor ca hârtia. Oare se poate face ceva durabil din ceva atât de fragil?" Filmul este noua efemeridă capabilă ca şi fotografia, dar mai mult ca aceasta, nu numai să fure suflete, dar să şi dea viaţă umbrelor mişcătoare, să le transporte în timp, pentru că în film nimeni nu moare niciodată, precum în „Invenţia lui Morel” a lui Bioy Casares, unde actorii dramei sunt convertiţi în imagine pentru eternitate. Histrionicul Leon Negrescu cu spiritul său faustic are intuiţia naturii metafizice a noii arte, aliaj fragil de versatilitate şi frumuseţe. Cu intensitatea posedaţilor dostoevskieni, el hamletizează fascinat într-un decor feeric căruia prezenţa sanchopanescă a lui Grig mesmerizat de frumoasa Emilia (Mirela Zeta) îi conferă o aură tragică. Emilia este muza noii arte, o altă efemeridă printre atâtea efemeride, de fiecare dată în alt "rol" de la cel de model sau fată-n casă la un ofiţer la cel de damă de companie sau pretinsă studentă la Conservator - nu este acesta un portativ dramatic din portofoliul actoricesc al actriţei? - care-şi va sfârşi baletul kharmic în flăcări asemeni fluturelui atras de flacăra lămpii şi consumat într-o scăpărare. Chiar dacă rolul pe care-l joacă actriţa este diferit de stilul vamp al frumoasei Theda Bara, el ilustrează ceva ce va deveni consubstanţial celei de-a şaptea arte, acel glamour, acea strălucire şi acel fast, care urmează ca o trenă actorii ieşiţi din rol şi de pe platourile de filmare. Nae Caranfil subliniază subtil magia erotică pe care o exercită cea de-a şaptea artă, puterea ei de seducţie care nu se stinge cu un pahar cu apă. Meritul lui Nae Caranfil stă şi într-o nuanţare a fiecărei scene, - tot el este şi autorul scenariului şi nu-i lipseşte ochiul unui fin documentarist -, prin acordul armonic al unor registre diferite de la cel al poantei la cel al comediei fine prinsă în plasa aluziilor cu pase dramatice şi reveniri la note burleşti topite în feerie. Lumea filmului le conţine pe toate şi într-un mod miraculos, magic ele sunt orchestrate excelent prevalând un ludic ironic care invită însă la meditaţie. Nae Caranfil a evoluat în paralel cu noul val minimalist, alături de un Radu Gabrea către un altfel de a face film evitând totodată stridenţele, manierismele estetizante, notele isterice sau neaoşismele abrupte ale colegilor mai vârstnici (Dan Piţa, Mircea Daneliuc etc.) fără dorinţa expresă de a zgâria retina cu scene contondente şi expresii măs­că­roase din repertoriul mahalagesc. Ceea ce nu se observă la o primă vizionare reiese la o a doua sau a treia, mi­nu­ţiozitatea cu care regizorul creează recurenţe prin de­taliul din background pe care-l înregistrezi subliminal, felul în care buclează o serie de episoade secundare sau urmăreşte efecte teatrale reiterând chiar şi caricat modalităţi de expresie dramatică vetuste, dar de un farmec retro irepresibil, toate acestea conferind adâncime, o cameră de rezonanţă filmului. Chiar şi intertitlurile şi chapourile introductive sunt "redactate" în maniera ceremonios-convenţională a începuturilor. Un spirit al timpului prinde regizorul în peliculă, realizând un film despre film, precum Nuovo Cinema Paradiso (1988) al lui Giuseppe Tornatore, o sensibilă punere în abis de reflex ironic, dar nu mai puţin "dramatică". Într-un gest faustic-sublim, aproape ruinat, Leon Negrescu pătrunde în subsolul teatrului liric pe care l-a cumpărat în incinta unde se află peliculele şi le dă foc. Flăcările vor cuprinde nu numai clădirea, dar şi pe unul dintre personaje, pe frumoasa Emilia în ipostaza de primadonă aşa cum el consumă în melodramele sale atâtea trecute vieţi de doamne şi domniţe, precum şi pe cele ale unor eroi cărora noua scenă le asigură un fel de tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Un Leon nebun, - persoana empirică a sfârşit într-un ospiciu; Hamlet, dublul simbolic al acestui unic "întreprinzător" îşi juca la limită nebunia - şi un Grig tuberculos revenit la meseria de custode al garderobei relevă poate cel mai bine partea de magie neagră a cinematografului. Dincolo de istoria unui film, Independenţa României, realizat între 1911 şi 1913, Nae Caranfil vorbeşte despre istoria secretă a filmului, - şi nu doar a filmului românesc, "condamnând" pelicula la un prestigiu şi relevanţă locale -, cu luminile şi umbrele sale, cu dramele şi comediile ei şi, aşa cum încheie maiestuos actorul care-l interpretează pe Hamlet, după ce l-a jucat pe Carol I: Restul e tăcere...