Nu avem atâtea degete să numărăm premiile și nici cuvinte să măsurăm succesul celui mai bun film românesc al anului 2005 (și nu numai). Putem totuși să punctăm semnele trecerii prin lume ale unui domn numit Lăzărescu, a cărui moarte a revelat cinematograful autohton și a atras atenția criticilor de pretutindeni. Cu ce ne putem lăuda? Că în sfârșit Moartea domnului Lăzărescu s-a lansat și în Marea Britanie, că în sfârșit ne-am putut lămuri în legătură cu părerea criticilor de la „Time Out London” care au desemnat filmul drept alegerea lor numărul unu, cotat cu cinci stele din șase și recomandat ca „Filmul săptămânii”. Unde mai pui că are un articol principal...În sfârșit mai scriu și ei de noi și nu doar viceversa.
Fascinație morbidă
Adevăratul merit al festivalurilor de film nu este că îți permit să vezi ultimul Loach sau Almodovar înaintea prietenilor ci că poți descoperi și cineaști mai puțin cunoscuți. La Cannes-ul de anul trecut, pentru subsemnatul și pentru mulți alții, cel mai interesant dintre puști a fost Cristi Puiu, al cărui film Moartea Domnului Lăzărescu a luat marele premiu la secțiunea Un Certain Regard. La momentul triumfului de la Cannes, românul era necunoscut pentru noi, lucru care a făcut ca „Lăzărescu” să fie o descoperire revigorantă și antrenantă. „Revigorantă?”, se aude o întrebare sceptică. „Când am văzut noi ultima oară un film bun venit din România? Și n-ar trebui ca filmul acesta să fie unul lung și lent despre un om bătrân și oribil care moare? Revigorant?” Credeți-mă, vă rog. Pentru început, încercați să vă amintiți când a fost ultima oară când ați văzut un film care trata corect problema morții. Sunt foarte multe filme în care personajele mor, dar când a fost ultima oară când un film v-a amintit de fragilitatea vieții și v-a făcut să meditați la ce înseamnă de fapt să nu mai fii aici? Filmele care iau în serios aceste întrebări ― care sunt cât se poate de relevante pentru fiecare dintre noi ― pot fi numărate pe degete. „Lăzărescu” ar fi în această listă. Mai mult decat atât, Puiu e născut să fie regizor. Secretul succesului lui Puiu stă parțial în decizia lui de a folosi cadre lungi care sugerează „timpul real” și parțial în „realismul” obținut în urma unei documentări minuțioase. Modul în care Puiu descrie comportamentul doctorilor și al asistenților din București este atat de credibil încât mulți străini își pot aminti cu ușurință de serviciile medicale din țara lor. Puiu explică: „Criticul André Bazin a spus că există două feluri de cineaști: cei îndrăgostiți de filme și cei îndrăgostiți de viață. Filmele celor din prima categorie pot fi foarte antrenante, dar satisfacția obținută este diferită de ceea ce primesc de la oameni ca Rohmer sau Cassavetes. Când eram student la regie de film la Geneva, profesorul meu m-a întrebat ce fel de filme vreau să fac. Răspunsul meu a fost: filme în care oamenii dorm și muncesc.” (Geoff Andrew – Time Out London)
Moartea domnului Lăzărescu
Mai uitați-vă o dată la titlul acestui film românesc și aveți deja și povestea, și punctul culminant, și tot restul: domnul Lăzărescu va muri. Știm asta de la început, ceea ce înseamnă că putem să ne concentrăm din plin asupra scopului principal al regizorului Cristi Puiu, care este de a arăta, aproape în timp real, de-a lungul unei nopți în București, umilința, tristețea și banalitatea absolută cu care un om de 62 de ani, singur și obișnuit, poate părăsi această lume la ore întregi după ce a raportat serviciilor de urgență o durere de cap care îl îngrijorează. Puterea uriașă, meditativă a filmului lui Puiu constă în faptul că în timp ce noi, spectatorii, suntem atotștiutori, domnul Lăzărescu însuși nu știe nimic despre soarta sa iminentă. Moare, mormăind și delirând despre familia sa, dureri de cap și calmante, nici măcar în compania unor străini, ci singur pe o targă de spital, gol și cu capul ras pentru operație. Puiu nu are o ploaie de gloanțe, despărțiri lacrimogene, eforturi isterice de resuscitare sau flashback-uri sentimentale; aceasta e moartea, așa cum rareori ne-o arată filmul: credibilă. Dante Remus Lăzărescu (Ion Fiscuteanu) trăiește singur în București cu două pisici. Soția lui e moartă de zece ani, sora lui locuiește în altă parte a țării și fata sa a emigrat în Canada. Apartamentul lui e murdar și neîngrijit. El e supraponderal dezordonat. Și bea mult, se pare, și nu doar băutură normală, ci Mastropol, o spirtoasă locală cu o culoare ciudată. Când, într-o seară, Lăzărescu se plânge de o durere de cap care „vine de la stomac”, plăcerea și obișnuința lui de a bea este cauza pe care o găsesc imediat toți comentatorii atotștiutori, indiferenți și dezaprobatori ― vecini, asistenți, medici.
Dar abia când Lăzărescu vomită prima oară cu sânge, abia atunci noi ― înarmați cu cunoașterea titlului ― începem să contemplăm puterea morții asupra vieții. Deasupra stilului docu-realist, filmat din mână, al lui Puiu ― care comprimă șase ore în două ore și jumătate și dă impresia de timp real prin cadre lungi și o atenție deosebită asupra detaliului ― plutește o umbră contemplativă. Oare cum o să murim noi? O să fim pregătiți pentru asta? Oare moartea o să vină într-un mod atât de prozaic, neașteptat, impropriu ― singurii martori fiind o cameră plină de doctori și asistente care nu ne-au cunoscut niciodată ne tratează ca pe niște bătrâni cicălitori? În centrul filmului lui Puiu există o antipatie față de aroganța tinerească a celor care profesează medicina. Cea mai mare parte a duratei mari a filmului ― niciodată frustrantă ― o constituie călătoriile cu ambulanța între trei spitale și presupunerile din camerele de gardă referitoare la starea lui Lăzărescu. Chiar dacă asistenta Mioara (Luminița Gheorghiu) e o figură simpatică, o succesiune de doctori tineri sunt condescendenți față de ea de-a dreptul ofensivi față de Lăzărescu, pe care îl ignoră, îl tratează de sus sau ca și cum ar fi deja mort. „Ți-am pus eu sticla în mână măi boule?” întreabă un medic, convins că starea lui Lăzărescu e legată de alcool. „Are un ficat cât Casa Poporului”, spune altul în fața lui. Comportamentul medicilor dă filmului multe momente de comedie neagră, dar Puiu este mult prea inteligent ca să îi caracterizeze doar ca pe niște brute și are capacitatea de a da nuanțe cu totul impresionabile personajelor. Interesul său suprem este unul uman, și nu politic. Succesul real al filmului se datorează faptului că Puiu impresionează în același timp atât prin compasiunea pentru comportamentul uman, cât și prin stilul realist, aproape documentar, al modului său de a face film. (Dave Calhoun – Time Out London)
