Cine are dreptate? – ultimul film al lui Alexandru Tatos a intrat pe ecrane în lipsa regizorului, plecat între timp dintre noi într-o lungă şi definitivă călătorie... ! „Există o vârstă la care experienţa devine un aliat” – afirmase Sandu undeva; destinul l-a frânt în plin proces al maturităţii creatoare. Nu putem şti, nu avem cum şti ce evoluţie ar fi parcurs acest om în general siguratic, dar plin de căldură. Ceea ce ştim însă acum cu siguranţă este că opera sa cinematografică (pentru că mai există şi una a omului de teatru, ba chiar şi memorialist) încheiată cu acest ultim film va rămâne prin sinceritate, prin dragostea faţă de „marii oameni simpli”, prin respect faţă de adevăr, prin evidenta ură faţă de prostie, intoleranţă şi minciună.
Cine are dreptate? – realizat după un scenariu de Paul Everac – este o continuare, şi totodată o noutate, dacă ne referim la „tonul”, la maniera în care a fost realizat; o continuare, în sensul permanentei preocupări a regizorului pentru o poveste, pentru simplitatea naraţiunii – noutate, în sensul unor căutări formale inedite, adesea şocante chiar, şi care sunt lesne de observat în ritmul (mereu mai alert, mai precipitat) în cre această naraţiune se desfăşoară. În prima categorie am putea menţiona Mere roşii, Duios Anastasia trecea sau Fructe de pădure; în cea de a doua (anunţată oarecum încă din Secvenţe – unul dintre cele mai bune filme ale lui Tatos): Întunecare, Secretul armei... secrete şi acest Cine are dreptate? – cu menţiunea că ultimul, cel de care ne ocupăm, este o îmbinare fericită între cele două, hai să zicem, maniere. În mod sintetic, acest ultim film este o poveste vizuală liniştită şi lină, prezentată într-un montaj abrupt, însă – fragmentată mozaical – ca într-un (invers) joc de puzzle.
Un om preocupat până la obsesie de aflarea adevărului, un om însetat de dreptate, prins în angrenajul unor relaţii umane false – dar mai ales falsificate – încercând să destrame orbirea voită sau involuntară prin care, sau datorită căreia, bâjbâie nişte eroi doar în aparenţă schematici. În mod inevitabil, jungla de fals şi nesinceritate ăn care se trezeşte „justiţiarul” nostru, îl va înghiţi în cele din urmă chiar şi pe el... culpele vor rămâne... el va ieşi din scenă... va veni un alt „justiţiar” care să... (dar filmul s-a terminat!)
...Ultimele retuşuri la Cine are dreptate? au fost făcute de prietenii lui Alexandru Tatos şi conform acestuia, în timp ce regizorul – fără a şti asta până în ultima clipă – se pregătea de marea plecare. Ne putem cu uşurinţă imagina cum ar fi ieşit filmul dacă moartea nu l-ar fi secerat pe Sandu pe exact ultima sută de metri – dar acest lucru contează mai puţin: aşa cum se prezintă pe ecrane, filmul Cine are dreptate? este mai mult decât remarcabil prin intenţii şi interpretări posibile, acum când, lătratul isteric al canaliei, precum şi veşnicile imnuri de slavă vomitate în difuzoare de zeci şi zeci de voci festiviste – ambianţă ce reprezintă, aproape permanent, un fel de a doua coloană sonoră a filmului – au devenit, sperăm, o amintire...!
Într-o lume bolnavă. Într-o lume îmbolnăvită de un paranoic, într-o lume paranoică în care linguşirea şi minciuna au reprezentat cei doi piloni esenţiali ai nemerniciei – într-o astfel de lume chiar şi dreptatea, căutată sincer şi cu cele mai bune intenţii, îşi întoarce faţa de la noi, ascunzându-se. A fost şi credinţa lui Alexandru Tatos asta!
