Uite tancul, nu e tancul

    Unii au spus că pro­blema Tancului (filmul lui Andrei Enache) este scenariul (de Horia Pătraşcu). Eu aş merge mai departe şi aş spune că problema Tancului este Tancul; problema este că el nu prea există. Există un pregeneric, în care îl vedem pe tânărul Lae (Mihai Brătilă) trezindu-se într-o dimineaţă şi descoperind în ograda lui un tanc. Apoi începe genericul şi filmul se cam termină, iar cronicarului îi revine sarcina de a-şi umple cumva cronica, fără să vă povestească despre copilăria sa şi fără să aibă la dispoziţie genul de lucruri cu care Enache îşi umple filmul: botezuri, nunţi, înmormântări, ţigani care dansează, decolteuri în plan-­detaliu, brânză tăiată în plan-detaliu, roşii tăiate în plan-detaliu. Ştii că un regizor are probleme din momentul în care vezi că nu-i iese nici măcar sec­venţa aceea ― care iese bine în orice film ― în care nişte oameni merg cu maşina şi cântă. Ştii că o satiră are probleme din momen­tul în care vezi că Ion Besoiu încearcă să joace o caricatură, dar nu vezi caricatura (nu numai că nu e comică; n-o vezi). Poate că unii îi vor lăuda pe realizatori pentru că s-au abţinut de la o satiră grosolană şi isterică a satului românesc; dar parcă satira grosolană e mai bună decât satira ia-o-de-unde-nu-i. Poate că alţii vor considera că filmul vorbeşte despre globalizare sau despre Irak, ceea ce e tot atât de adevărat sau tot atât de fals precum afirmaţia că filmul vorbeşte de fapt despre bunicul meu.