REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Ucenicul vrăjitor


     Aproximativ pe la jumătatea deceniului al şaselea al acestui secol, la o oră care ar putea fi stabilită cu exactitate, tânărul cineast romăn lon Popescu Gopo a avut o întâlnire cu dumnezeu, la un pahar de bere sau la o calea, iar discuţia a luat imediat o întorsătură tipic dâmboviţeană. După consolările reciproce în legătură cu vremea, s-a trecut brusc la istorie, mai ales că nişte proaspeţi academicieni scoseseră câteva tomuri de pomină, privind nu numai istoria naţională, dar şi cea universală, înghesuind câteva teze, antiteze şi sinteze într-o aşa-zisă «adevărată istorie». Din una în alta, Gopo — aşa cum a remar­cat mai târziu Arghezi — n-a uitat că-I cheamă Popescu, s-a ciorovăit în lege cu înalta prezenţă, ca «românul impar­ţial», apoi a mai cerut o halbă sau o cafea şi şi-a zis: «Lasă că le-o fac eu!». Repet, lucrurile pot fi stabilite cu exac­titate, în amănunt, fiindcă cel puţin unul din partenerii de discuţie de atunci e încă în viaţă, vă daţi seama cine, fiindcă între timp a făcut vreo 30 de filme şi şi-a consolidat exclamaţia cu peste 40 de premii naţionale şi inter­naţionale.
     Lăsând la o parte gluma, trebuie scris cât mai apăsat că lon Popescu Gopo este una din gloriile naţionale, creato­rul unui mit de câteva minute, care cuprinde însă o mitologie milenară, o evoluţie şi cosmică şi comică, şi uni­versală şi dâmboviţeană până la lacrimi, arhetipală dacă vreţi, de o uluitoare simplitate şi complexitate homerică, pornind şi din «Mioriţa» dar şi din Cara­giale, din viziunile lui Crimca şi din Urmuz, din popularul «Lume, lume, soro lume» şi din tenebrele clorofiliene ale lui Blaga şi Bacovia. Autorul «Scurtei istorii» a fost comparat cu Jean Effel şi cu Paul Klee, cu marii realizatori de la Disney şi cu marii artişti germani, ruşi şi francezi, cu tot ce există ca film de desene animate în această mare-micuţă lume în care omuleţul lui Gopo face paşi româneşti. Filmul acesta atât de scurt este însă att de mare încât, parafrazând o vorbă a lui Călinescu despre Creangă, nu poate aparţine decât unui anonim.
     De aici, într-un anumit sens, începe şi adevărata dramă a lui lon Popescu Gopo. Cum să se depăşească, ce să mai facă, ce şansă mai are? În asemenea situaţie, un artist o ia mereu de la capăt. Şi Gopo a luat-o mereu de la capăt: peste 20 de filme de animaţie, 4 scurtmetraje cu actori, 6 lungmetraje cu actori, a compus şi compune muzică, recurge Ia cibernetică si la calculatoare electronice. Se luptă dramatic cu propriul lui omuleţ, fiindcă acesta s-a subtilizat biografiei maestrului, câştigă mereu bătăliile împotriva părintelui. Dacă n-ar exista Scurtă istorie, majoritatea filmelor lui Gopo ar fi foarte bune, unele chiar excepţionale, dar Scurtă istorie există şi totul e judecat prin prizma diabolică a omuleţului arhetip. E ca în parabola Ucenicului vrăjitor. A dezlănţuit furtuna într-o noapte de vară şi nimeni nu mai ţine minte simpla baghetă de alun a începutului.
     Dar ce-i în esenţă acest omulet, această Scurtă istorie? lată, găsesc în Blaga o posibilă explicaţie: «A filosofa înseamnă a încerca să răspunzi, cu mijloace supermature, la întrebări pe care şi le pun copiii.»
     lon Popescu Gopo a avut şansa unei imense întâlniri cu copilăria. I-a fost dat s-o scrie el, scurt, doar în câteva minute de proiecţie, definitiv, pentru toţi oamenii. Dumnezeul de atunci a fost copilăria mitologică a omenirii. În rest, toate celelalte filme nu rămân decât o încercare de a explica ce s-întâmplat în clipa aceea unică, la o cafea sau la o bere...
(Cinema nr. 7, iulie 1978)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: filmul românesc şi autorii săi, ion popescu-gopo, razvan popovici, scurta istorie film

Opinii: