“Tufă de Veneţia” – cronică de film

     Am urmărit reacţia la filmul lui Valentin Silvestru şi Petre Bokor pentru că, într-adevăr, o prezenţă mai amplă a comediei noastre cinematografice, în ultimul timp, după o  relativă sărăcie a acesteia în stagiunile trecute, crease o specială disponibilitate atât a publicului cât şi a criticii pentru ea. O disponibilitate, aş spune, chiar nervoasă. Mi-aş îngădui o digresiune: dintre toate genurile, comedia beneficiază de un climat special în receptarea ei, privilegiu care uneori o ajută, alteori o dezavantajază.
     Dacă se poate afirma (cu oarecare îngăduinţă totuşi) că a scăzut numărul spectatorilor care identifică mersul la cinematograf cu «mă duc să mă distrez» este cu neputinţă de susţinut că mersul la o comedie cinematografică se face pentru alt motiv decât acela de a râde. Aici spectatorul pare a fi condiţionat comedie = râs (mai ales la cinema). Or, iată că absenţa unei comedii care să parcurgă trepte de la comicul buf la satiră şi zâmbet, de la reacţia de defulare la aceea de încântare spirituală, inteligentă, parcată la graniţa dintre zâmbet şi tristeţe, face ca orice încercare de a săvârşi acest pas să fie sancţionată.
     Nu afirm că volumul inspirator, cartea «Tufă de Veneţia» ar răspunde în mod ideal cerinţelor progresiei de la un anume comic spre o anume întelegere superioară a lui, satira fiind o treaptă mai înaltă, mai exigentă. Nici pe departe n-aş vrea să se creadă — în altă ordine de idei că apărând locul în ansamblul manifestării artistice al unei concepţii după care râsul însoţit de o şficuire satirică poate fi o armă educativă mai eficace, aş pleda, implicit, împotriva prezenţei comediei bufe, a umorului generator de râs. Nici pe departe! Dar, Tufă de Veneţia — cartea de schiţe satirice a lui Valentin Silvestru — această plimbare alertă printr-un caleidoscop de situaţii privite cu ochi de critic al moravurilor care nu numai că nu cenzurează râsul, dar îl subsumează unui sardonic efect satiric, cartea aceasta, spun, încearcă (şi, după opinia mea, şi izbuteşte în mare măsură) să se situeze în acea zonă în care râsul este inteligent.
     Schiţele lui Valentin Silvestru au devenit apoi un scenariu la care şi-a adus contribuţia şi regizorul Petre Bokor. Formula cinematografică, aşa cum ni se prezintă ea astăzi, pare, la o primă vedere, a nu-şi fi aflat dozajul potrivit. Autorii au numit filmul lor comedie în zig-zag (cu o intenţie manifestă), adică nu numai aprige şfichiueli, nu numai umor sever, dar şi refugiere în mica delectare care ajunge chiar în grotesc. Intenţia era: de la zâmbet la hohotul de râs, lucru posibil, dar nu uşor. Trecerea ar fi trebuit să fie asigurată de la un episod la altul în mod dezinvolt şi atrăgător de un comperaj menit să traducă această intenţie spectatorului. Din când în când, comperajul atinge această coardă de sensibilitate, alteori, din păcate, dispare ca liant al situaţillor care, astfel, apar brusc în obiectiv. Pe de altă parte, însăşi structura şi dimensionarea situaţiilor par a fi, de asemenea, amputate fată de extinderea cerută de înseşi ideile ce stau la baza lor (ce a vrut să fie, de exemplu, momentul Piersic-Ana Szeles care apare pe ecran doar cât un scurt tango?).
     S-au vehiculat, cu ocazia premierei acestui film, o seamă de păreri şi adnotări, mai amabile sau mai acre (şi amabilii şi acizii având în parte dreptate), cu privire la succesul acestei ini­ţiative de a realiza o astfel de comedie cinematografică (nu este vorba, evi­dent, de ceva inedit în cinematografia mondială şi nici în cinematografia noas­tră, ci este vorba doar de a depăşi hia­tusul în practicarea ei).
     Privit îndeaproape, filmul lui Silves­tru-Bokor are momente de inspiraţie autentică (vezi sceneta Cana în care, şi de astă dată, Toma Caragiu îşi de­monstrează subtilele lui resurse acto­riceşti, capacitatea lui de a ridiculiza un personaj dinlăuntrul lui, punându-şi inteligenţa în serviciul divulgării pros­tiei grave şi imense, a portretizării acelei decalibrări a omului devenit birocrat. Acesta ar fi, după mine, episodul care ar da măsura şi în acelaşi timp direcţia pe care ar fi putut-o urma, cu incom­parabil mai mare succes, ecranizarea schiţelor comice ale lui Silvestru).
     Petre Bokor, el însuşi om al condeiu­lui, a respectat prea mult pe de o parte structurile literare (şi a neglijat, trans­ferarea lor în expresie vizualizabilă). Pe de altă parte, a crezut probabil prea mult în posibilităţile unei nemaiîntâlnite distribuţii (care a înmănunchiat, de fapt, tot ceea ce are actorimea noastră mai înzestrat şi mai valoros pe terenul co­mediei şi nu numai al ei).
     Regizorul s-a lăsat condus astfel de personalitatea scriitorului şi de perso­nalităţile interpreţilor. Filmul, aşa cum îl vedem astăzi, rămâne după opinia noastră o virtualitate. O experienţă pe care nu m-aş grăbi s-o pun la zid, ci din care cred că se pot învăţa foarte multe lucruri. În primul rând că: ideile unui necontestat condei satiric, asigurarea unei echipe actoriceşti de cea mai mare virtuozitate, dorinţa de a plimba spectatorul prin tot caleido­scopul comic — toate acestea impun o enormă rigoare regizorului, o precizie milimetrică (vezi confesiunile marilor realizatori de comedii, inventatorilor gag-ului cum a fost, de pildă, Buster Keaton), o virtuozitate a regizorului în­suşi şi, peste toate, o graţioasă evoluţie a acestuia, evoluţie care să dizolve efortul de a compune o asemenea mu­zică, un asemenea balet în registrul comico-satiric. Experienţa lui este, spun eu, preţioasă prin învăţămintele ei.