REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​„Trepte pe cer” – cronică de film


     Ilustrate cu flori de câmp şi Prin cenuşa imperiului au creat în jurul regizorului Andrei Blaier o atmosferă de interes mai fierbinte, de speranţă sporită, de aşteptare mai încrezatoare. Sunt filme cu care Andrei Blaier şi-a comunicat cu maximă intensitate preocupările, mesa­jele, filme cu care a spus în modul cel mai exact şi convingător ce avea de spus. Sunt filme care au făcut să-i crească credi­tul în faţa spectatorilor, dar odată cu acest credit a crescut şi gradul de exigenţă faţă de el, filme care i-au stabilit un nivel peste care nu se poate trece nici repede, nici fluierând. Probabil că perfect conştient de această situaţie şi neaflându-se încă în posesia unei teme corespunzătoare care să-I ducă mai departe, mai sus, Andrei Blaier s-a oprit asupra acestui Trepte pe cer din care, de fapt, a făcut un film — subs­tanţă tampon, un film-punte între ceea ce a fost şi ceea ce va fi de aici înainte creaţia sa. Într-adevăr, tematic, Trepte pe cer aminteşte vechile preocupări ale regizoru­lui, pasiunea lui pentru problemele vieţii de zi cu zi, înclinaţia de a căuta şi descoperi aceste probleme în mijlocul unei colec­tivităţi de oameni mai mult sau mai puţin «perfecţi» care înfruntă nu numai greul unei meserii deobicei grea, dar şi greul modelării din mers a ceea ce numim cu atâta dragoste şi speranţă personalitatea omului nou. Ca realizare, ca formă de comunicare a acestor preocupări de dată mai veche, Trepte pe cer poartă, neîndoielnic, pecetea unui film făcut după Ilustrate cu flori de câmp, după Prin cenuşa imperiului. Mai multă conci­zie, mai multă precizie, mai multă siguranţă şi dezinvoltură, dar şi mai puţină candoare, şi mai puţin patos decât în Dimineţile... sau Legenda... Sunterm în faţa unei pelicule muncită cu seriozitate, cu patimă chiar, dar cu o patimă controlată şi controlabilă. Tot ceea ce Blaier ne-a comunicat odini­oară cu mare fierbinţeală despre dragostea de meserie oricare ar fi ea, despre necesi­tatea acestei dragoste pentru ca meseria — oricare ar fi ea — să se împlinească şi să împlinească, să influenţeze personalitatea umană, despre responsabilitate privită ca o credinţă, ca o profesiune de credinţă, despre sacrificiul şi sacrificiile pe care ea le reclamă, se regăseşte aici spus cu calm si aşezare, la o temperatură normală şi cu o mare încredere în acest «normal».
     Nu numai regizor, dar şi scenarist al filmului său, Blaier şi-a turnat toate aceste preocupări în coaja unei foste viitoare po­veşti de dragoste, a îmbinat «greul muncii» cu «greul vieţii», a legat firul răspunderii profesionale de firul răspunderii fiecăruia faţă de propria viaţă, a construit nu în cercuri concentrice, ci în linii paralele tot discurs asupra puterii şi necesităţii de a o lua mereu de la capăt, de a fi mereu şi iar «în priză», conectat, ca să mă exprim în termenii filmului, la reţea, la uriaşa reţea de tensiune comună. El şi-a construit persona­jele în lumina vechii fascinaţii faţă de com­plexitatea tipologiei de viaţă, personaje care comunică între ele şi cu noi în vorbe simple, de toate zilele (uneori de toate fil­mele) şi vin în faţa noastră cu încărcătura specifică bine dozată, bine diferenţiată şi bine aşezată în trăsăturile unui interpret anume. Farmecul şi subtilitatea de joc ale Silviei Popovici întâlnesc, cu maxim folos pentru adevărul unui cuplu imposibil, ames­tecul irezistibil de bruscheţe şi tandreţe ascunsă, cu care-şi conduce personajul Gheorghe Dinică, neliniştea grea, matură, în sfârşit scăpată de toane adolescentine conţinută în jocul lui Dan Nuţu face de asemenea un cuplu imposibil cu agitaţiii de mare haz dar şi de mare tristeţe a per­sonajului interpretat cu multă plăcere şi înţelegere de Petre Gheorghiu, suferinţa sobră, bărbătească din care-şi constru­ieste Ilarion Ciobanu personajul cabanie­rului echilibrează tandra şi ideala imagine a bătrânului linior care nu renunţă la munca lui, personaj acoperit cu căldură şi duioşie de Nucu Păunescu, prezenţa de neocolit chiar pe un rol mic, chiar în «tentă pito­rească» a lui Boris Ciornei dă profunzime şi consistenţă grupului de «plan doi». În inima acestor actori personajele capătă linii precise şi o existenţă convingătoare. Con­vingătoare sunt mai cu seamă detaliile muncii şi ale vieţii de colectivitate — dar asta nu este ceva nou într-un film de Blaier - şi mai ales foarte convingător puse în imagine de Nicu Stan. De mult n-am văzut redat cu atâta artă a imaginii greul muncii, tensiunea, respiraţia ei, dar şi tensiunea şi respiraţia vieţii, a vieţii în mulţi, în doi sau de unul singur, aşa cum reuşeşte Nicu Stan în acest Trepte pe cer. Convingătoare este atmosfera creată de muzica lui Radu Şerban, atmosfera aceea amestecată, de început şi sfârşit totodată, de speranţa şi uşoară melancolie, foarte potrivită unui film despre oameni a căror forţă stă în a o lua mereu de la capăt, în a fi gata să facă faţă mereu altui început. Din punct de vedere profesional, Trepte pe cer este un film realizat cu talent şi pricepere, ceea ce la un regizor de substanţa şi experienţa lui Andrei Blaier mi se pare normal, intră în suma calităţilor previzibile. Ceea ce mi se pare cu adevărat preţios şi de reţinut va­loarea Nr. 1 a acestui film nu stă însă nici în subiect, nici în multele probleme pe care le ridică el, nici în tratarea lor, ci într-o idee, una singură, nici măcar evident principală, nici măcar permanent prezentă, o idee de care însă direct sau indirect, se ciocnesc aproape toate personajele principale ale filmului: ideea de curaj. Curajul de a-ţi asuma răspunderea, curajul  de a te aşeza pe viaţă într-o meserie care cere curaj, curajul de a renunţa la acea meserie în momentul în care pricepi că nu eşti făcut pentru ea, curajul de a «nu te lăsa», curajul de a te recunoaşte înfrânt, curajul de a merge mai departe chiar aşa, înfrânt. Este o idee care ar fi meritat expusă în toată lumina, dezvoltată şi argumentată fierbinte, fierbinte nu cald, ar fi meritat să devină «adevărul absolut» al unui film şi nu un adevăr printre altele.
     Există în Trepte pe cer două replici în aparenţă, dar numai în aparenţă, contradic­torii: «Atâta se vorbeşte despre curaj — spu­ne birocratul şef de lot care tremură din toate mădularele pentru cei câţiva ani care i-au mai rămas până la pensie — că a început să-mi fie frică». «Curajul — spune atât de curajosul meşter Vitcu, cel care şi-a asumat răspunderea să repare de unul singur o greşeală — curajul este un cuvânt care n-ar trebui să existe. Ar trebui să fie înţeles de la sine. Ca respiraţia.»
     Poate într-adevăr vorbim prea mult des­pre curaj. Poate ar fi timpul «să-I respirăm». Dar asta nu mai este problema filmului de faţă sau numai problema filmului de faţă. Nu este nici măcar problema lui Blaier sau numai problema lui Blaier. Într-o artă colectivă cum este filmul — să fim drepţi şi să recunoaştem — nu se poate respira de unul singur.
(Cinema nr. 3, martie 1978)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: andrei blaier, cronica de film, eva sirbu, ilustrate cu flori de camp film, prin cenușa imperiului film, trepte pe cer film

Opinii: