Niciodată, nici pe vremea lui Gopo (când zeci și zeci de premii naționale și internaționale au intrat în vitrina autorului), nici pe vremea lui Szilagyi Zoltan (al cărui Nod gordian a fost cunoscut și prețuit în lumea întreagă), filmul românesc de animație n-a fost „vedeta” competiției cinematografice de la Costinești. Aceasta, deși multe dintre filmele importante ― „de autor” sau pentru copii — au figurat în programele festivalului. Aceasta, deși ― oricât ar părea de paradoxal astăzi — au fost ani în care studioul specializat (pe atunci unul singur) producea chiar două-trei filme de lung metraj pe stagiune. Dar filmul de animație a fost mereu prezent în concursul cinematografic din stațiunea tineretului, conferind „culoare” și „ritm” spectacolelor cotidiene, făcând de obicei „trecerea” dinspre filmul documentar spre lungmetrajele serii, bucurând pe micii spectatori, destinzându-i sau — de ce nu? — încruntându-i pe cei mari. Cu toate acestea, n-au fost puțini anii în care filmul de animație a lipsit din palmaresul festivalului. Uneori — probabil — juriul a „sancționat” astfel producția mai puțin semnificativă a unui an sau a altuia. Alteori — probabil — juriul a ales, prin omiterea filmelor de animație din palmares, soluția cea mai comodă (dar și cea mai neprofesională!), neizbutind să-și precizeze opiniile sau să ajungă la un consens în privința ierarhiilor valorice.
Astfel s-au petrecut lucrurile și la Costinești '93, când animația n-a lipsit în nici o seară, de pe ecranul concursului (ba au fost și câte două filme de animație pe seară), dar când niciuna dintre peliculele respective n-a fost cuprinsă în palmares. Să fi fost necesară o sancțiune? Mă îndoiesc, mai ales pentru că știm cu toții că nici perioada „de tranziție” a animației românești nu este deloc ușoară, ba dimpotrivă, fiecare nouă creație solicită eforturi — inclusiv financiare —infinit mai mari decât orice altă etapă „normală” din istoria evolutivă a genului. Efectiv, însă, a fost un an destul de eterogen al animației românești.
Pe lon Truica — mai aproape, oricum, de el însuși decât în ultimii ani ai deceniului 9 — l-am găsit în perimetrul unei teme „grave”, încercând, în Floarea și gIonțul, să sugereze, metaforic, „condamnările la fericire” ale epocii comuniste: uneori, „pana” sa prinde aripi, alteori se afundă în cerneala unor poncife, dar de reținut rămâne tinerețea spirituală, regăsită, a autorului, chezășie a unei perspective tonice, creatoare. Un proiect mai vechi a fost abordat de Olimpiu Bandalac în Navigatorul naufragiat: eroul titular din filmul acestui reprezentativ „optzecist” al animației românești întreprinde o călătorie „inițiatică” pe marea agitată a vieții. Regizori cu personalitate ca Dinu Petrescu și Dinu Șerbescu revin la teme și modalități expresive preferate, primul în Triptic, dând ironiei ce-i al ironiei, al doilea în Circus, dând satirei ce-i al satirei, fără a omite să atingă, în micro-parabolele lui, idei „dure” ale prezentului, cum ar fi și aceea ― nu numai din lumea circului — a „manipulatorului manipulat”. Apropiindu-se încă o dată de universul mirific al copilăriei (care a constituit „obiectul” întregii sale creații), regizoarea Liana Petruțiu ― fără a apela la „poveste” ― desenează cu o plastică incitantă Amintiri din Andersen. În sfârșit, animația românească a fost reprezentată la Costinești și printr-un „debut colectiv”, Perpetuum mobile: realizatori ― mai ales ― foarte tineri își încearcă forțele în acest domeniu de creație, dar orice concluzie a comentatorului mi se pare riscantă, fiind vorba, deocamdată, doar de o prima „luare de contact”, de o respirație.
Dacă facem suma, animația românească n-a fost deloc „cantitate neglijabilă” la Costinești. Și totuși?
