„Totul pentru fotbal” – cronică de film

     În filmografia unui regizor de consecvenţă tematica gravă - gravă, nu în sensul unui efort de încruntare în faţa vieţii, ci în sensul explorării zonelor ei nevralgice - vezi Dimineţile unui băiat cuminte sau Legenda, Ilustrate cu flori de câmp sau Prin cenuşa imperiu­Iui - în filmografia unui regizor înclinat spre meditaţie nu spre zburdălnicie, un film ca Totul pentru fotbal nu poate să apară fără să stârnească «oarece» uimire. Sigur, regizorii nu sunt fluturi, ei nu pot fi înfipţi cu acul în insectarul unui gen anu­me. Sigur, foarte sigur, nici Blaier nu şi-a semnat prin acest film actul de divorţ de preocupările sale de până acum. Sigur, şi asta este cel mai sigur, nu suntem atât de bogaţi în comedii încât să nu le acceptăm decât pe acelea făcute de specialiştii ge­nului. O comedie este binevenită oricum, la câtă secetă de comedie există, prinde bine şi o picătură. Cu atât mai mult cu cât avem de-a face cu o picătură bine gândită. Blaier nu şi-a ales la întâmplare încercarea puterii într-un gen nou pentru el, ci cu grijă pentru reuşita încercării, s-a oprit pe o notă «caldă» cu rezonanţă în multe urechi şi suflete de spectatori. Să recu­noaştem, o comedie din lumea fotbalului acoperă, din pornire, o zonă mai vastă de interes, decât să zicem, o comedie despre colecţionarii de timbre. Blaier a jucat număr câştigător, dar jucător cinstit cu partenerul său, publicul, nu s-a lăsat in voia norocului, ci l-a sprijinit cu toată nădejdea meseriei sale. Şi cu colaboratori de nădejde. Un scriitor priceput şi în ale fot­balului — Mircea Radu lacoban, împătimit cunoscător şi suporter al sportului cu balonul rotund, om cu condeiul netocit în ticuri cinematografice, semnează scenariul şi girează autenticitatea problematică pentru că, ce să facem, într-o comedie despre fotbal este nevoie de un asemenea gir, cu fotbalul nu e de glumit decât cu acoperire. O distribuţie echilibrată, gândită pentru iubitorii de fotbal, dar şi pentru iubitorii de cinema — Tamango (ei bine însuşi Rică Raducanu) dar şi Jean Constantin, Gheorghe Dinică (actorul în stare să scoată un personaj «de aur» din orice apariţie, fie ea  şi mută — cazul nostru), Petre Gheorghiu, dar şi Nicu Constantin, Sebastian Papaiani, dar şi Ovidiu Schumacher, Aurel Giurumia, dar şi Aristide Teică. O distribuţie care acoperă perfect gama tipologică cerută de o asemenea comedie şi asigură necesarul de atractivitate, priza la public. Un regizor ca Andrei Blaier însă nu se putea mulţumii cu atât, aşa cum nu se putea mulţumi vorbească doar despre «chichiţele» fotbalului când ajunge el la ananghie. Aşa  încât, dincolo de situaţiile comice specifice există şi un strop de poezie, dincolo de invenţia comică, există şi un strop de viaţă de-adevăratelea, dincolo de personajele «de haz», există şi personaje «de necaz». Un antrenor de modă veche «ne­microfonizat» — portret tandru schitat discret de Nicolae Praida; un fotbalist ca tot fotbaliştii cu o nevastă ca toate nevestele (Emil Hossu şi Monica Ghiuţă, actori înzestraţi cu vizibil simţ al comediei de toate zilele); un iubitor de fotbal si de albine, Cornel Coman, personaje care scot uşor comedia lui Blaier de pe gazonul proble­melor fotbalistice şi o împing pe pămân­tul hazului din viaţă aşa cum e ea când se zice că are haz. Da, Tamango la contrabas şi Jean Constantin la pieptene sunt irezis­tibili. Da, Sebastian Papaiani, explicând cum e cu «voieiul» este imbatabil. Da, Mihai Mereuţă, pândind pisici negre şi cifre cu ghinion, este cuceritor. Da, Aris­tide Teică vorbind «furculision» n-are pe­reche. Da, comicii acestei comedii sunt, fiecare în felul său, magnifici. Dar când Monica Ghiuţă plânge cu lacrimi cât pumnul că «s-au ars clătitele», când fata de la muzeu explică cu solemnitate de reporter de front că «un scaun este un scaun», când preşul — pardon, covorul — acela dansează în faţa lui Dinică care îl pipăie tandru şi mai că nu-I miroase, şi mai că nu-I muşcă, atunci «chichiţele» fotbalului se dau cu respect la o parte şi în faţa ochi­lor noştri rămâne filmul, comedia, chiar dacă nu de zile, ci de momente mari. Fărâ­miţele astea picate de-a dreptul de la masa comediei de pe timpul când era rege, nu au in filmul lui Blaier decât un rival: ra­pelul tandru la copilăria fotbalului şi fot­baliştilor de altădată. Puştii aceia zdren­ţăroşi de odinioară, cu mingea lor nu din cale afară rotundă, dar bine îndesată cu cârpe şi speranţe, puştii aceia care înca­sează fără să crâcnească nuiele pe spate şi şuturi în fund, care răspund în trei apa­riţii, numai în trei, la o întrebare nepusă niciodată (cine ar îndrăzni s-o pună?): ce este fotbalul? Ei sunt de altfel suportul poetic al acestui film. Grundul. Deasupra se vede o comedie care «pune în ţeapă» naravuri şi ticuri mai mult sau mai puţin sportive. Uneori cu spumă alteori numai cu  drojdie, uneori cu năduf, alteori cu candoare, întotdeauna cu bun simţ şi cu simţul măsurii. Cu o echipă bună (imaginea — vie, expresivă — Costache Dumitru Fony, într-o excelentă formă de operator şi cameraman, secondat de Alexandru Groza, tânără speranţă îndreptăţită în lumea operatorilor —, montajul —precis, bine ritmat — datorat monteuzei Maria Neagu, coloana sonoră — îngrijită, în adevăratul sens al cuvântului de Bogdan Cavadia, muzica — Radu Şerban, ca deobicei, colaborator de nădejde la viaţa unui film), Andrei Blaier a reuşit să facă din Totul pentru fotbal un film de încântat nu numai marea familie a iubitorilor de fotbal, dar şi familia — nici ea mică — a iubitorilor de comedie.