Paradoxul potrivit căruia “adevărul nu se caută, se găsește» mi se pare cum nu se poate mai nimerit documentarului. Sensul lui ar fi că poți căuta mult și bine. Dacă nu știi să vezi, să intuiești, dacă nu miroși dincotro bate fumul pentru a da de foc, tot degeaba. Marii documentariști nu sunt cei care se iau la întrecere cu jurnaliștii. Aș spune, mai degrabă, că ei concurează cu
ficțiunea, într-atât de uluitoare ne apare, uneori, viața înregistrată de camera lor. De aici, probabil, și zicerea «filmul bate viața». Cu
Lumea văzută de Ion B.,
Alexander Nanau se impunea ca unul cu care am fi dorit să ne întâlnim cât mai repede. Nu a fost chiar așa, au trecut de atunci cinci ani, dar documentarul de acum,
Toto și surorile lui (cine ar fi putut rezista tentației
Rocco și frații săi?) ne-a răsplătit așteptarea. Cunoaștem «subiectul», se întâmplă să fim chiar excedați de prea numeroasele descinderi în lumea celor de la marginea societății, suprapopulată cu copii ai nimănui, abandonați sau cu părinți prin închisori, lăsați de izbeliște, destine neiertător distorsionate. Dacă „pitorescul este mizeria altora”, dacă asezonarea lui cu pretenții socio-analitice a fost intens solicitată, mai rar ne-a fost dat să simțim cum își face drum speranța ce le este dată tuturor oamenilor, cum scoate capul printre gunoaie, năpăstuiri, inconștiență criminală. Cu Toto, zis și Totonel, băiețelul de 10 ani, ursitoarele nu au fost prea darnice. De mama mutată în închisoare de patru ani, abia își aduce aminte. Sora mai mare, Andreea (17 ani) este recalcitrantă, în aparență nesupusă, dar pradă ușoară drogaților sau micilor dealeri, cu aerul „știu eu ce fac”, asta însemnând chiar și sfidarea pericolului de a fi arestată. Fără a-și atribui o menire de înger păzitor, sora mijlocie, Ana (14 ani) are instincul vital de a se salva, pe ea și pe cei doi. Se opune, fără gesticulație, dar cu îndârjire, valului negru care stă să-i înghită. În ghetoul din Ferentari, spațiu de tristă notorietate pe harta sărăciei și a decăderii sociale, familii de romi, mai ales de romi, viețuiesc în blocuri jupuite pe dinafară, nemilos invadate pe dinăuntru de mizeria acumulată. Printre ele, cei trei frați încearcă să reziste, să nu se ducă de tot la fund unde, cu ajutorul rudelor mamei, toți drogați nenorociți, ar fi fost ușor să ajungă. Nu sunt lesne de îndurat imaginile unui peisaj uman jalnic, respingător, cu genunchi și brațe pe care alunecă seringi, în căutarea unui locșor bun pentru injectare, dar mizerabilismul nu se lipește de aparatul de filmat. Gunoaiele nu au de ce să fie în mod special căutate, sunt la ele acasă.
Privirea candidă a lui Toto, la înălțimea căreia s-a plasat aparatul de filmat, este pur și simplu a unuia care nu cunoaște o altă lume. Dincolo de ea, bănuim programul estetic al documentaristului Alexander Nanau în care nu intră punerea la zid, blamul demascator, dar nici înduioșarea de rigoare. Filmul spune povestea unor frați care simt pericolul și fac tot ce pot să se îndepărteze de el. Mai matură și mai chibzuită decât sora cea mare, Andreea își găsește locul într-un cămin, îl ia cu ea și pe Toto, frecventează un Club de educație alternativă dintr-o școală de cartier, unde băiețelul își descoperă talentul și pasiunea pentru hip-hop. Deși asistăm la o certă trecere a unui prag, impresia instalării ostentative într-un curs de educare și reeducare nu se strecoară nicio clipă. Este doar viață care curge și nimic altceva. Happy-endul n-ar fi binevenit. Este prea devreme. În tren, lângă o mamă eliberată din închisoare, Toto nu dă semne ale vreunui atașament pentru o ființă în fapt străină. „Nu mă mai iubești?” întreabă ea. „Nu”, vine răspunsul. Din nou, camera nu insistă. Cine știe cât amar, câtă obidă, câte întrebări fără răspuns se vor fi adunat în sufletul copilului. Unora, vom încerca noi să le dăm de capăt, stârniți de Toto.