REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Toma Caragiu – „Comedia e în noi”


— Avem un subiect frumos, stimate Toma Caragiu. Comedia. Ar putea fi şi un subiect vesel — mai ales discutat cu dumneavoastră — dacă nu ar exista la mijloc şi o problemă: specialiştii în statistici şi în haz au constatat o scădere îngrijorătoare a numărului de comedii în lume. Şi odată cu asta, o creştere a nevoii oamenilor de comedie...
— Oamenii au avut nevoie de comedie dintotdeauna. Din prima zi, cred. Altfel, viaţa şi-ar fi pierdut demult tot hazul. Comedia face parte din noi... Numai dacă parcurgi strada, aşa, de la un capăt la altul, şi tot te distrezi, descoperi un miliard de situaţii hazlii, de prilejuri de amuzament. Ele ţâşnesc din însăşi natura umană, din ineditul reacţiilor omeneşti. De pildă, ai să observi un om care se uită la stop, extrem de mirat să-I vadă trecând de pe roşu pe verde. Dar se uită cu o concentrare, cu o încordare extraordinară care, în situaţia dată, devine cu adevărat comică... Eu mă gândeam chiar că la început oamenii au râs uitându-se unii la alţii, observându-şi adică asemenea reacţii comice. La început de tot, pe când nici nu ştiau vorbi, cine ştie cum s-o fi uitat unul la o frunză, la o piatră, altul a observat şi a sesizat hazul acelei expresii... Pe urmă au început să se organizeze primele adunări în care, cel mai înzestrat cu acest spirit de observaţie imita, mima asemenea scene surprinse… După care obiceiul s-a împănântenit şi aşa s-a născut comedia, ajunsă azi la mare preţ, aşa de mare că, uite, discutăm despre ea...
— Dar ce credeţi, au dreptate specialiştii? Există cu adevărat, azi, mai mult ca oricând, o mare nevoie de comedie?
— Dacă „D'ale carnavalului” se joacă pentru a 260-a oară cu săli pline, există cu adevărat. Dacă la piesele lui Mazilu nu se găseau bilete, există cu adevărat. Dacă la „Interesul general” al lui Baranga, biletele se vând pe trei luni înainte, există cu adevărat. Dacă serialul B.D. a făcut 2 milioane de spectatori, există cu adevărat. Ştiu că acest film nu e o capodoperă, deşi noi toţi, în frunte cu regizorul Mircea Drăgan, ne-am străduit să facem cum e mai bine...
— E bine că aţi ajuns la film, pentru că, uitasem să vă spun, situaţia gravă în care se află comedia se referă în special la el, la film. Şi tot specialiştii au constatat că oamenii preferă adeseori să revadă vechile comedii mute, şi uneori le ocolesc cu grijă pe cele făcute azi...
— Explicabil. Pentru că filmele acelea vechi aveau o angajare socială excepţională. Comediile care se fac azi — şi mă refer mai ales la cele dinafară — poate că au uneori un tonus social mai scăzut... E câte un film din ăsta, în care abundă situaţiile ieftine, gag-urile minore, ceea ce evidenţiază finalitatea sa pur comercială. Filmele astea aproape că nu mai pot fi văzute, pentru că nu mai au nimic din substanţa comediei adevărate.
— Ce înţelegeţi prin: comedie adevărată?
— Comedia cu adresă. Comedia trebuie să aibă adresă. Să ia atitudine. Să pună în ţeapă. Să biciuiască moravuri, caractere, proaste deprinderi, toate impurităţile morale, care plictisesc, obosesc şi încurcă mersul înainte. Toate astea există în natura umană — uneori şi persistă — şi devin vizibile mai ales în epoca noastră, mai ales într-o societate foarte exigentă cum e a noastră. Or, ce se întâmplă? În măsura în care omul nu poate ţine pasul cu vremea lui, nu poate fi la înălţimea cerinţelor societăţii sale, el îşi creează în conformitate cu această neputinţă, sau incompatibilitate, un sistem de apărare. A învăţat nespus de repede şi foarte bine să mimeze pregătirea, competenţa, interesul faţă de muncă, dragostea faţă de tovarăşii săi... Mediocritatea se apără genial, credeţi-mă. Ea află tot, notează tot, ştie tot şi, de fapt, mimează tot... Societatea noastră, cu mersul ei sănătos înainte, lasă în urmă asemenea tipuri (condamnate de la bun început de însăşi evoluţia societăţii), dintre care acela al carieristului, al oportunistului, al mediocrului genial, mi se par senzaţionale pentru comedia adevărată... în „Interesul general” de pildă, Toma Hrisanide, personajul meu, este un asemenea tip. Mi-a ieşit foarte bine, pentru că I-am înţeles exact: cât de puţin are de spus. Cât e de gol pe dinăuntru şi de mic — deşi ocupă o funcţie foarte importantă — şi mi-am căutat mijloacele cele mai potrivite pentru a-I demasca total. Nu l-am iertat cu nimic. L-am căsăpit până la ultima bucăţică şi, mărturisesc, cu mare plăcere...
— Observ că tot cu mare plăcere vă întoarceţi mereu la teatru... Dar filmul? Cum credeţi că stăm în acest domeniu, cu comedia?
— În mod inexplicabil, prost, inexplicabil la un popor atât de hâtru, atât de savuros comic cum e al nostru, cu un umor al lui, cunoscut şi recunoscut şi de alţii... Eu nu spun că nu s-au făcut comedii bune, bunicele (cifra lor e prea neînsemnată ca să stăruim asupra ei), dar niciuna la nivelul înzestrării noastre. Dacă în domeniul celorlalte filme, cum să le zic? de dramă, sau să le clasific după gen — istorice, contemporane — s-au făcut lucruri remarcabile, la capitolul comedie suntem clar deficitari. Şi eu cred că totul porneşte de la scenarii. Sunt foarte sărace. Sărace în inedit, în savoare comică, în diversitate tipologică, în replici de duh, în conţinut — în tot ce-i trebuie adică unei comedii. Este inexplicabil, iar pentru noi, actorii, credeţi-mă, e şi dureros. Daţi-mi voie să spun cu toată sinceritatea şi convingerea, că România are actori de comedie excelenţi. Şi nu unul. Zeci. Cu ce e mai bun Alberto Sordi de pildă — că el mi-a venit în minte primul — decât oricare dintre actorii noştri buni de comedie? Să nu o luaţi ca lipsă de modestie. E un lucru verificat şi în ţară şi peste hotare. Probabil ştiţi că teatrul nostru a obţinut un foarte mare succes în străinătate. La Edinbourgh, de pildă (cel mai exigent festival de teatru, la ora actuală), directorul general al Consiliului britanic al Culturii a declarat că spectacolele prezentate de Teatrul Bulandra au constituit cel mai mare eveniment teatral din ultimii 10 ani în lume. Şi dacă ştim despre omul britanic că e foarte, foarte zgârcit în aprecieri... Dar mă întorc şi zic: de ce e posibil acest lucru în teatru şi în film nu? Credeţi că n-am dori să obţinem asemenea succese şi în film? Noi tot încercăm, tot aşteptăm, tot sperăm, doar–doar se întâmplă un miracol. Spuneam de scenarii... Dar poate nu e numai asta... De ce n-ar face, de pildă Pintilie, film din „D'ale carnavalului”? Sau „O scrisoare pierdută”? Sau o ecranizare după Mazilu, sau după Baranga? Dar nu numai Pintilie. David Esrig, Lucian Giurchescu. Valeriu Moisescu. Dinu Cernescu. Oricare dintre regizorii care şi-au vădit, în teatru, vâna comică. Simţul comediei — că e şi ăsta un simţ...
— Pentru că am ajuns aici, spuneţi-mi, Toma Caragiu, care sunt darurile acelea fără de care un actor nu poate juca în viaţa lui comedie?
— O anumită înţelegere a situaţiei de haz, cred. Un anume spirit de observaţie, care te face să reţii accidente comice, gesturi, reacţii, tipologii... O capacitate — şi ea specială — de a surprinde şi fixa o situaţie comică, de a te bucura de ea, de a o purta în tine multă vreme, ca pe o materie primă extrem de   preţioasă, care la momentul dat, cerut sau potrivit trebuie să ţâşnească neapărat într-o poantă senzaţională. Că nici poantele astea nu apar aşa, din văzduh... Mi s-a întâmplat, nu demult, un lucru straniu: jucând în „Ziariştii” lui Mirodan un personaj care mă cam depăşea, mai ales sub raportul vârstei, n-am reuşit mult timp să-i găsesc filonul comic. Sigur că aş fi putut să fac o „lectură cinstită” a textului, cum spunem noi, care ar fi dus la o prezenţă onestă a subsemnatului în acest spectacol. Dar mie îmi trebuia o „bombă”. Şi am început să mă uit în dreapta, în stânga, să caut, să scormonesc, să fac mii de supoziţii, până când, într-o seară, am întâlnit un om care corespundea într-o proporţie zdrobitoare intenţiilor mele, până în clipa aceea imposibil de finalizat. Deci iată că şi viaţa, săraca... Acum, e adevărat că nu trăieşti tot timpul în căutare, că nu la tot pasul viaţa, strada, oamenii te stimulează. Nu. Mecanismul intră însă în funcţiune cu o precizie diabolică, imediat ce ai un personaj în mână. Atunci te transformi într-un fel de laborator în care datele pătrund şi se prelucrează simultan. Atunci eşti sensibil la tot, eşti cu toate antenele afară, gata să recepţionezi toate semnalele, toate impulsurile...
— Există un moment anume în care v-aţi dat seama că sunteţi dăruit pentru comedie?
— Ca orice tânăr devorat de idealuri şi de artă, mă gândeam că voi juca Lear, Hamlet, Despot, Othello... În timpul activităţii mele de „desăvârşire”, ca student deci, şi chiar mai târziu, ca actor, am jucat multe roluri de dramă, am jucat şi eroi pozitivi, am fost chiar citat — şi o spun cu bucurie — şi lăudat, pentru asemenea roluri. Şi azi mi-ar plăcea încă să joc un rol care să nu aibă neapărat o angajare comică. Dar, sigur că aici, în comedie, mă simt la mine acasă. Şi mi-am dat seama, de pe când eram elev şi organizam la liceu foarte multe spectacole, în calitate de regizor, scenograf, actor, sufleur, de toate... Acolo fiind, simţeam aşa, un fel de nouă stare a sălii, în clipa în care subsemnatul îşi făcea apariţia pe scenă. Lucru care, de fapt, mi se mai întâmplă şi azi...
— M-am gândit la asta în lipsa dumneavoastră, pentru că am auzit în difuzor reacţia sălii când aţi intrat în scenă. Trebuie să fie plăcut să fii întâmpinat cu aplauze...
— E o chestiune de reciprocitate între mine şi public. Fiecare se simte obligat să dea cât mai mult. Tot, dacă se poate. Există între mine şi public un fel de complicitate — şi cu asta vând foarte ieftin unul din marile mele secrete: întotdeauna iau publicul complice la tot ce fac, şi el e conştient — sunt convins că e conştient — de asta. Am senzaţia că-i face şi plăcere. Aplauzele, sigur, sunt captivante pentru un actor, dar pe de altă parte ele pot deveni foarte uşor o stavilă în evoluţia lui. Pentru că te obişnuieşti uşor cu muzica asta. Dar vine o seară, în care alămurile nu sună ca de obicei, şi în clipa aceea, actorul cu mai puţină experienţă se pierde cu firea, începe să „încarce”, sperând să obţină rezultatul ştiut. Şi bineînţeles, că de ce „încarcă” mai mult, rezultatul e mai nefavorabil.
— Vă pare bine că sunteţi actor de comedie? Vă place?
— Nu mă consider exclusiv actor de comedie dar îmi face mare plăcere reuşita unui rol comic. Un atare rol mă cucereşte, mă obsedează, mă stimulează să fiu mai departe. Eu pentru asta exist. Aşa mă justific în faţa ochilor mei, în faţa conştiinţei mele şi, mai ales, în faţa oamenilor care vin să mă vadă şi să mă audă...
„Nea Tomiţă în scenă... Nea Tomiţă, în scenă...” şopteşte dulce în difuzor (ca pe aeroportul din Orly) o voce, e adevărat, de bărbat, nu de femeie.
— Acum mă duc şi nu mă mai întorc...
Peste câteva clipe, în acelaşi difuzor, îi aud glasul, aproape în acelaşi timp cu hohotele de râs şi aplauzele sălii. Complicitatea funcţiona din plin.
 
(Cinema nr. 2, februarie 1972)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: eva sirbu, interviu, toma caragiu

Opinii: