I-a fost dat filmului lui Radu Igazsag să fie eliberat, după o „detenție” de cinci ani, tocmai de cei cărora le este dedicat. Fără sacrificiul tinerilor noștri soldați, Tocirea n-ar fi ajuns pe ecrane. Nu merită să mai risipim acum cerneala într-un pamflet împotriva celor care au condamnat pelicula. Nu se cade să coborâm nivelul discuției tocmai când este vorba de o asemenea curajoasă revendicare a culturii ca spațiu firesc al cinematografului de animație.
Tocirea este în primul rând ultimul film Nichita Stănescu. Poetul i-a încredințat tânărului cineast poemul cu același titlu din volumul „Operele imperfecte” și, cu puține zile înaintea morții, și-a dat încuviințarea asupra decupajului regizoral. Fără prejudecăți asupra „artei a opta”. încrederea lui Nichita s-a dovedit justificată, caci Radu Igazsag a reușit ca nimeni altul să traducă din „limbajul îngeresc al poeziei” în cel al cinematografului de animație. A fost ajutat desigur de nenumăratele afinități ale celor două arte guvernate de legile fanteziei, dar și de temeinica, nuanțata cunoaștere a liricii stănesciene. Infinitivul lung ales ca titlu conține metafora zguduitoare a întregului poem (și film), metaforă a destinului de jertfă tragică al soldatului. Mărșăluind în cadență solemnă (foarte inspirat animat mersul personajului, cu obsesive planuri repetitive), el se tocește până la genunchi, până la coaste, până când „până la sprâncene orbea/ orbea, orbea/ până când părul lui iarbă neagră era”. Radu Igazsag nu se mulțumește să ilustreze un vers după altul cu desenele în mișcare. Prezentă și în acest poem, imaginea calului alb apare în film cu semnificațiile ei simbolice din întreaga lirică a lui Nichita Stănescu, sentimentul stingerii, inspirația poetică, comunicarea dintre regnuri. Variația bruscă a intensității luminii, efect atât de îndrăgit de poet, își găsește aici echivalentul vizual. Oroarea de ilustrativism îl face pe regizor să depășească „epica” oferită de poemul inspirator. De la destinul de sacrificiu al soldatului, Tocirea își prelungește metafora asupra destinului poetului. „Comparația subînțeleasă” stabilește asemănarea celor două personaje arhetipale. „Poetul, ca și soldatul/ nu are viață personala”, sunt versuri din alt poem pe care ni le amintește finalul filmului unde apare chipul lui Nichita. Vocea sa recitând tragic — incantatoriu, sporește emoția evocării.
Plastica filmului atestă starea de familiaritate a lui Radu Igazsag cu cele mai noi experiențe în artele vizuale. Ca și în grafica sau pictura acestuia (cunoscute din expoziții elogios comentate), obiectul devine o impresionantă pars pro toto, depunând mărturie despre o întreagă biografie, despre momentele cruciale ale unui destin. Vibrația tragică a filmului datorează mult și muzicii alese, un fragment al marșului funebru din „Simfonia a VII-a” de Beethoven, completat cu o partitură scrisă de Șerban Nichifor. Tocirea năzuiește și reușește să sugereze că poezia lui Nichita Stănescu este, așa cum spunea el, hemografie, „adică scrierea cu tine însuți”.
Tocirea
Soldatul mărșăluia, mărșăluia
mărșăluia
până când
până la genunchi
piciorul
i se tocea, i se tocea
i se tocea
până când
trunchiul
până Ia coaste
i se tocea, i se tocea
i se tocea
până când
până Ia sprâncene orbea
orbea, orbea
până când
părul lui iarbă neagră era
iarbă neagră era, iarbă neagră era.
Un cal alb venea
şi o păştea
Iha-ha, I-ha
I-ha.
Nichita Stănescu
