Restul adaptării pentru marele ecran a unui serial care și-a dus viața pe micul ecran, cu ani în urmă, cere o doză masiva de curaj din partea autorilor — în cazul de față scenaristul Al. Struțeanu și regizorul
Mircea Mureșan. Inevitabil, se pune întrebarea: ce șanse are un asemenea film să-și găsească publicul, deci, să-și mai trăiască încă o dată viața? E greu de crezut că Mircea Mureșan, regizor serios, care și-a gândit întotdeauna filmele în legea respectului față de public, nu și-a pus această întrebare. Iar din moment ce a purces, totuși, la realizarea filmului este de presupus că a găsit și răspunsul. Într-adevăr, răspunsul există și nu trebuie să fii foarte perspicace, ci doar să-ți pui un pic mintea la lucru ca să-I intuiești, să intri, adică, pe „firul” raționamentului regizorului.
În primul rând, cartea lui Radu Tudoran, „Toate pânzele sus”, baza serialului tv și a prezentei adaptări, face parte din familia cărților minunate peste care timpul trece fără să le atingă. Ea — și împreuna cu ea și filmul se adresează unei categorii umane în veșnică, dar și foarte rapidă mișcare: tineretul. De când a văzut lumina micului ecran și până azi, serialul și-a câștigat alte zeci de mii de spectatori; copiii prea copii de atunci au ajuns la vârsta de „Toate pânzele sus” și pentru ei serialul este foarte bine venit. Nemaivorbind că, între un serial de aventuri palpitante, pe mare și pe uscat, înghesuite în rama micului ecran și aceleași aventuri desfășurate pe marele ecran și în culori, pe deasupra, există oarecare deosebiri, așa încât, n-ar fi de mirare ca și spectatorii de altădată să simtă dulcea dorință a revederii — argument în plus pentru adaptarea cu pricina...
Ce vedem — sau revedem — așadar, din „Toate pânzele sus” sunt trei episoade:
Secretul epavei,
Misterele mărilor și
Întâlnire în Atlantic. Deci, începutul aventurilor celor doi prieteni, Anton Lupan și Pierre Vaillant; peripețiile vasului „L'Essperance” regăsit sub formă de epavă și pornit la drum înzestrat cu un echipaj pitoresc până-n măduva oaselor, întâlnirea căpitanului Lupan cu prea frumoasa Adriana, dar și cu mai puțin frumosul, în schimb ferocele pirat Spânu; căutarea prietenului pierdut și, firește, găsirea lui într-un tirziu — din păcate nu numai pentru el, dar și pentru savoarea filmului... O lume pestriță, Orientul în floare și „floarea” Orientului la acel moment, întâmplările și înfruntările așteptate, desfășurate într-un cadru scenografic plăcut (decoruri
Marcel Bogoș), costume colorate la propriu și la figurat datorate pictoriței de costume
Nelly Merola-Grigoriu, lumea văzută cu ochi de... marinari, dar și de operator dibaci și în ale mărilor filmări:
Nicu Stan; un montaj strâns (
Maria Neagu) uneori — probabil prin forța lucrurilor, adică a adaptării — puțin prea strâns pentru gustul spectatorului care, poate, ar mai întârzia cu privirea asupra unor meleaguri de „o mie și una de nopți” mai mult sau mai puțin turistice; o muzică (
Radu Șerban) potrivită-mănușă, în sensul ca urmărește îndeaproape curba tensiunii interioare a întâmplărilor fiecărui episod. Deci, un film bine strunit pe toate corzile.
Bosforul, minaretele, farul de la Sulina, Moșii cu baraca de tragere la țintă („Mireasa, nene, mireasa”), bazaruri în care intri încălțat și ieși descălțat, târguieli și viața pe uscat, dar mai ales pe mare, întâmplări grave cu dominanta hazlie, stări poetice atinse cu delicatețe — vezi relația Adriana — lupan — momente poetice alternate cu momente comice — imbatabil
Jean Constantin cu haremul său și felul unic în care își miruiește dușmanii cu polonicul, arma lui de bucătar, sub ochii îngroziți ai bietului armean „sărac” —
Aurel Giurumia; momente dramatice, aventuros-dramatice, firește, cum ar fi răfuiala lui Pedro (
Geo Visu) cu ucigașul tatălui său (
Jean Lorin Florescu) și, în cele din urmă, momentul duios al regăsirii celor doi prieteni urmat, firesc, de un moment nemilos: prinderea Spinului, cu ajutorul neprețuit al cățelului Lăbuș — excelent „actor” de-a lungul celor trei episoade, de altfel... în general, nimic din ce poate face plăcere iubitorilor genului nu este ignorat de către autori. Dar, sigur, piesa de rezistenta — și aici se cuvine o plecăciune în fața bunei inspirații regizorale — o constituie distribuția. Nu știu cum ar fi arătat
Toate pânzele sus fără figura calmă - selfcontrolul în persoană a căpitanului upan —
lon Besoiu în contrast cu exuberanța juvenilă până-n... pânzele albe a prietenului său Vaillant —
lon Dichiseanu, fără farmecul când dârz când supus al Adnanei —
Julieta Szönyi, fără tăcerile și înnegurările de marinar încercat ale lui Gherasim —
Ilarion Ciobanu și replica lui voioasă, Ieronim —
Sebastian Papaiani, cel care știe să „șoptească” cu gloanțe la urechea piraților, fără prezența Spânului, din care
Colea Răutu construiește, fără să clipească, vreo șase personaje pe cit de fioroase pe atât de impecabile actoricește, fără, desigur, nevinovăția veșnic vinovată a lui Ismail — Jean Constantin, apariția așteptată cu nerăbdare și primită cu bucurie, fără, chiar, figura de pierde-vară simpatic a lui Haralamb —
George Paul Avram și a naivului puștan venit cu pluta și pornit pe mări, Mihu —
Cristian Sofron cu al său Lăbuș fără pereche. Regizorul și-a alcătuit, într-adevăr, un echipaj pentru expediția sa, nu spre Țara de Foc, ci spre o țară mai apropiată, dar la care se ajunge ceva mai greu când se ajunge: țara numită sufletul spectatorului... Pentru că, și normal mi se pare, înspre acea țara s-a aventurat el cu toate pânzele sus...