Este adevărat, demult n-am mai râs la un film românesc decât cel mult strâmb și cu noduri și din rațiuni mai degrabă extracomice. Este adevărat, demult tânjeam după un râs sănătos, voios, copilăros, fără teamă și fără rușine de noi, de el, de ei cei ce ni l-au provocat. Este adevărat, demult ne era dor de o comedie. Dar nu cred că din aceste motive și motivări, reale dar și sentimentale, obiective dar și subiective,
Toamna bobocilor își merită numele de film, își împlinește menirea de comedie, ci pentru că ne ardea sau nu de râs, ne era sau nu dor de o comedie, el este o comedie. Prin forța calităților sale, semnate pe de o parte,
Petre Sălcudeanu (scenariul), pe de altă parte,
Mircea Moldovan (regia) și semnalate încă din genericul Floricăi Vintilă ca atare. Primul generic, de altlel, ce îndrăznește să divulge secretul de obicei bine ascuns, zicând în imagini potrivite: «Fraților, veți vedea o comedie!» O comedie încântătoare, îndrăznesc să adaug făra teamă, încântatoare pentru că ne încântă, cum ar zice
decanul nostru întru critică și calambur. Prin ce ne încântă ea? Prin temă? (Cum ajung tinerii absolvenți la țară?) Da și ba. Prin problemă? (Cum sunt primiți și ce-i așteaptă pre ei acolo?) Da și ba. Prin subiect? (Trei studenți absolvenți, trei iezi cucuieți, doi Ei și o Ea ajung pe căi diferite, din motive felurite, în situația de mai sus, adică la țară și să vedem ce-i așteaptă și cum sunt primiți și cum se descurcă?) Da și ba. Căci toate cele de mai sus se puteau expune în fel și chip. Nu ele în sine constituie liniile de forță ale filmului și izvorul de comedie, ci felul în care au fost privite. De către scenarist. De către regizor. Petre Sălcudeanu și Mircea Moldovan, buni cunoscători ai «dulcii vieți la țară», la Viișoara sau la Pogoanele, la Mălălaia sau la Cățăleștii din Deal, acolo unde-i tare frumos de trecut și tare greu de stat, așa că medicii (unii) și inginerii (unii) și profesoarele (unele) vin și pleacă precum rândunelele lăsând în urmă cabinetul de consultații (tații, tații, tații) și ceapeul cu ale sale planificări schimbătoare după vreme și după trecerea agronomilor și copiii fără «comment t'appelles-tu?» și fetele îmbătrânind iubite dar nemăritate, cuplul acesta de creatori cu mintea la oraș și sufletul la țară a scris și a făcut filmul asemenea lor: iute de minte și cald de suflet. Farmecul
Toamnei bobocilor stă în prospețimea observației. În tandrețea punctului de vedere. În înțelegerea și ea tandră a problematicii. Înțelegere dinlăuntru înspre în afară și din interiorul unui bun și folositor hohot de râs. Că doar n-o să ne-apucăm să plângem tocmai acum când, iată, trei tineri absolvenți se lipesc de un loc fără asfalt și fără tonomat, se lipesc cu sufletul de sufletul unor oameni ce au nevoie de ei. Dar oare se cade să glumim noi cu asemenea probleme? Oare nu trebuia să demonstrăm că tot studentul absolvent abia așteaptă să ajungă la Viișoara? Autorii ne spun calm și cald, dar cu forță de convingere că nu, nu, tovarăși, nu trebuia, pentru că o asemenea demonstrație ar fi fost falsă. N-am ajuns încă acolo, și dacă n-am ajuns și-am spune c-am ajuns, se cheamă că am minți. Or, noi nu vrem să mințim... De aici încolo, totul este o chestiune de realizare. De posibilități. De arsenal. lar în ce privește arsenalul, realizatorii n-au făcut economie nici măcar de-o pușcă. Greu a fost până s-au urnit din mediul citadin, greu a fost până ce filmul lor s-a mutat la el acasă, adică la țară, până ce a apărut în cadru locomotiva aceea de pe altă lume, trăgând alene niște scânduri adunate sub formă de vagoane, în timp ce vocea lui
Octavian Cotescu, blajină și cu duhul blândeții începea să povestească ce și cum se întâmplă cu eroii noștri și cu Viișoara. Pe urmă, totul a mers strună. Strună în struna comediei. Situațiile hazlii curg gârlă și regizorul le taie unde și cum trebuie ca să rămână motiv de haz și pentru mai încolo. Ca în orice comedie, există două-trei leit-motive menite să-i sporească hazul — de reținut cel al omului cu «copârșeul», mic moment antologic de umor ardelenesc. Dialogurile au savoarea și adevărul locurilor și nimic nu sună din altă parte în toată alcătuirea lor, muzica lui
Paul Urmuzescu însoțește cu tandrețe umorul și punctează cu umor «tandrețurile» filmului, decorurile
Adrianei Păun — excelentă casa președintelui C.A.P.-ului, cu tapetul ei victorios — totul văzut prin ochiul aparatului unui operator numit
lon Marinescu, virtuoz al compozițiilor în spații mari, dar mai puțin îndrăgostit de cadrul închis între patru pereți și mai puțin preocupat de prim-planurile actorilor, păcat de care se plătește însă cu prisosință printr-o compoziție cu plăcere gândită în legea comediei și în litera ei. Și în fine, dar nu la urmă, actorii. Monumentalul cuplu
Draga Olteanu−
Marin Moraru; trio-ul de orășeni —
Maria Ploae, numai grație și frumusețe;
Emil Hossu, numai nonșalanță și cumsecădenie;
Dumitru Furdui, numai candoare vinovată, de neuitat în costumația sa de inginer pe șapte continente părăsite toate, vezi doamne, pentru Viișoara;
Sebastian Papaiani, cu farmecul vizibil împrospătat și logodnica lui din film, Ileana lurciuc, debutantă cu dreptul, precis cu dreptul în ale comediei;
Vasile Nițulescu pe post de cioban și Elena Sereda, soția lui într-un frumos rol de compoziție, singurele personaje departe de comedie, dar necesare ei pe latura de tandrețe și căldură omenească, căci bătrânul și bătrâna sunt însăși Viișoara, satul acela vechi, pierdut între dealuri, departe de lume și care are nevoie de lume;
Monica Ghiuță, episodică dar tulburătoare apariție în rolul «fetei bătrâne» și, de fapt, fiecare dintre cei ce apar în film dar nu și pe generic, toți de acolo, din film, de acolo, adică din viață. Parte din roluri au fost scrise — mărturisirea scenaristului — pentru actori, pentru actori anume. Și asta se simte. Se simte în fiecare gest, în fiecare cuvânt rostit cu plăcerea de a-I ști gândit pentru tine și numai pentru tine. Și este o pledoarie vie în favoarea vechiului apel: scrieți, dragi scenariști, pentru actori, căci și ei vor juca pentru voi. Pentru voi și pentru noi și pentru public. Căci nu retrag un cuvânt din toate cele spuse pe seama tuturor celor ce ne-au dăruit această comedie mult așteptată, dar îmi permit să spun că fără acești actori pentru care s-au scris aceste roluri,
Toamna bobocilor ar fi avut mai puțină strălucire, mai puțin farmec, mai puțină putere de a ne încânta. Dar de ce să ne batem capul cu ce-ar fi fost dac-ar fi fost. Bine că este așa cum este. Și mărturisit sau nu, ni s-a deschis și o portiță înspre speranța în alte comedii, căci dacă cu o floare nu se face primăvară, cu ceva boboci mai tineri și mai vârstnici, dar oricum boboci la suflet, poate să avem parte și de o toamnă înflorită.
