REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Terminus Paradis


     Pintilie a fost întotdeauna un autor care a născut controverse și căruia controversele îi stimulează creativitatea. În trecut, firește, el s-a aflat în controversă cu dictatura politico-ideologică. După 1990 el s-a aflat tot în controversă, chiar cu o parte din admiratorii săi, ultragiați de duritatea ultimelor sale producții. Nu mai puțin, cred însă că Pintilie s-a aflat în controversă cu sine însuși, prin afecțiunea ce o poartă țării sale, afecțiune contrazisă însă de propriul său dezacord cu realitatea de ieri, dar și de azi. Desigur, Pintilie nu este singurul care trăiește acest dezacord, numai că el îl exprimă cu pertinența unui creator; în ultima vreme activată și de un pesimism visceral, obsedat de Răul din societate și din om.
     Începută cu Reconstituirea, trilogia sa anticomunistă a continuat după 1990 cu Balanța (film care s-a bucurat de cel mai mare prestigiu și de o audiență internațională) și s-a încheiat cu Prea târziu — portret al marasmului postcomunist care pentru cineast este consecința directă a «trădării speranței» postrevoluționare; când „toată nomenclatura comunistă s-a transformat într-o clasă de noi îmbogătiți; când mafia a luat locul partidului omnipotent; când orice tip de rezistență este imposibilă; când nu rămâne decât exilul, care exil? — se întreabă tot cineastul; când în final totul se întâmplă prea târziu...”
     Dar toate aceste considerații punctuale, repetate în interviuri precum și la conferința de presă de la Veneția, nu cred să apară ca atare spectatorului neavizat. Pe ecran apare însă portretul unei societăți înapoiate, aflată în derivă și în confuzie, obligând personajele să intre în joc cu o duritate pe măsură.
     Ați înțeles că Pintilie nu renunță nici în Terminus Paradis la un eșantion social marcat de mizerie și deziluzie, uzând de un limbaj trivial corespunzător. Ceea ce purifică însă filmul de această zgură este fluxul de emoție pe care Pintilie nu-I mai cenzurează, ca în ultimele sale filme, conectându-se, peste ani, la admirabilul său film de debut Duminică la ora 6. De aceea cred că Terminus Paradis este un nou și fericit start în notabila operă a lui Pintilie. Am fost convinsă, imediat după ce am văzut filmul în avanpremieră mondială la proiecția pentru presă de la Veneția, că acesta va ocupa un loc important în palmares — așa cum am transmis de altfel în corespundențele directe de la Festival și în interviul solicitat de Voice of America.
     Potențialul de emoție al unui film rămâne întotdeauna cel mai convingător atuu. Aici asistăm la o cuceritoare poveste de dragoste eternă, pentru că e imposibilă, dintre un îngrijitor de porci (Costel Cașcaval) și o jună — aproape adolescentină ospătăriță (Dorina Chiriac). O dragoste la prima vedere, ca între un Romeo și o Julietă, născută însă nu în palate din Verona, ci din flori de mucegai. Hazardul îi unește când el urma să plece peste două zile pentru doi ani la armată; ea urma să se căsătorească cu mai vârstnicul ei patron — corpolent și grosolan — a cărui amantă era. În vârtejul iubirii, toate planurile se dau peste cap. Ca doi adevărați eroi, ei încearcă să se împotrivească realității ostile. Nu puține secvențe — poetica și totodată violenta căsătorie; dărâmarea shop-ului patronului rival cu un tanc furat de tânărul recrut etc. — au intensitatea, ineditul și tensiunea comportamentelor îndrăgostiților din Născuți asasini al lui Oliver Stone.
     În ciuda morții eroului — căci „refuzul de a dialoga cu Răul” — cum definește Pintilie refuzul concesiilor — „nu poate conduce decât la moarte”, regizorul reușeste să-și înfrângă puțin pesimismul în final. În Balanța, deși cei doi eroi rămân în viața speranța lor de a avea un copil era cenzurată cu o ironie caustică. Replicile lor sunau cam așa: Ce copil ar putea ieși din noi?/ un scelerat/ un idiot sau un geniu/ dacă e normal îl ucid. Acum, în Terminus Paradis, copilul e o certitudine. Mama cu pruncul în brațe traversează un lan de flori galbene către biserica unde se căsătorise — splendidă secvență redată într-o amplă și poetică panoramare, reînoind speranța în dreptul la fericire. Dar nu ideologia autorului convinge, ci tandrețea ce se dovedește mai puternică decât trivialitatea. O dragoste redată de Pintilie cu o artă plină de candoare.
         Pentru mine Terminus Paradis este cel mai împlinit film al lui Lucian Pintilie din suita de după 1990.
     Dincolo de gusturi individuale, se poate remarca coerența impecabilă a operei sale, simetriile de la un film la altul — vezi Duminică la ora 6 și Terminus Paradis, deși premisele dramaturgice sunt atât de contradictorii, analogia problematicii umane și reactivitatea eroilor consonează; ritmica contrapunctului este o modalitate comună și nu în ultimul rând colaborarea cu actorii aflați la început de drum. I-am regăsit parcă pe Dan Nuțu și Irina Petrescu din Duminică..., în alt context istoric, prin Costel Cașcaval și Dorina Chiriac — ambii admirabili, ambii menționați de presa italiană ca îndreptățiți la Cupa Volpi. Dar mereu, același dar — sunt extrem de rare cazurile când actori ai unei cinematografii fără un potențial de imagine sau un potențial comercial sunt recompensați. Pintilie a obținut însă un binemeritat Mare Premiu Special al Juriului, distincție ce onorează implicit pe interpreții săi, ca și întreaga echipă, începând cu cei doi coscenariști Răsvan Popescu și Radu Aldulescu.
 
 
(Noul Cinema, nr. 11/1998)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: adina darian, lucian pintilie, terminus paradis

Opinii: