REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Tentaţia de a-ţi cerceta amintirile e mare


Ce v-a făcut să vă destăinuiţi amintirile din E­poca de Aur? Cât e aici obiectivitate şi lucid­itate, cât e subiectivism şi nostalgie?
 
Nu e o chestiune programatică sau rezultatul vreunui calcul. Vine mai mult din faptul că in­totdeauna când mă aşez să scriu, plec de la un capăt de întâmplare reală, iar cele mai multe din întâmplările pe care aş vrea să le povestesc şi de care m-am detașat suficient cât să nu mai fie prea personale s-au întâmplat acum ceva vreme. Dar e adevărat, am o anume nostalgie legată de obiceiurile, obiectele şi felul nostru de viaţă de când aveam 20 de ani. Şi in general îmi place să-mi amintesc şi să povestesc ce-mi aduc aminte. Îmi amintesc în amănunt foarte multe momente din copilăria şi tinereţea noastră şi mi se pare că dacă le povestesc o să mai tră­iască o vreme.
 
Se organizează expoziţii dedicate comunis­mului, literatura se întoarce la trecut, o în­treagă generaţie de regizori pune degetul, în moduri estetice şi stilistice diferite, pe ­această perioadă. Ce credeţi că a declanşat această explozie de amintiri?
 
Cred că regizorii cu pricina au ajuns la vârsta la care faci un film despre tinereţea ta. Şi în bună măsură, acelaşi lucru se întâmplă şi în literatu­ră. Vorbim, şi într-un caz, şi în celălalt, de oa­meni care se apropie de 40 de ani. Cred că re­memorarea comunismului trăit de noi nu e obiectul, ci mai degrabă fundalul acestor amintiri povestite de noi. Dată fiind diferenţa fundamentală de stil de viaţă între epoca aceea şi ce trăim azi, tentaţia de a-ţi cerceta amintirile e cu atât mai mare. E o ocazie de a re-trăi încă o clipă în gând senzaţia că ai 20 de ani.
 
În ce spaţiu stilistic se aşază 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile faţă de Occident?
 
E în cu totul altă parte decât Occident. Nu se foloseşte de umor pentru a livra povestea sau de intersecţii de situaţii, urmăreşte un singur fir narativ, are un personaj principal puternic şi atotprezent, iar întâmplările sunt în per­fectă continuitate temporală. E scuturat de tot ce nu este indispensabil poveştii. Există un stil al filmului, o coerenţă care se manifestă de la decupaj şi mod de filmare şi până la folosirea spaţiului de joc şi montaj — subordonând toate mijloacele filmice unui singur scop — acela de a lăsa povestea să se exprime cu un minimum de intervenţii vizibile din partea autorului.
 
În ce fel noi, cei de acum, suntem produsele valorilor Epocii de Aur?
 
Desigur, nu am devenit acei "oameni noi" pe care îi spera regimul comunist, dar cred că suntem mai influenţaţi de felul în care am crescut decât ne dăm seama: de educaţia profund materialistă pe care am primit-o, de apartenenţa la o generaţie numeroasă în care competiţia era stimulată încă de la grădiniţă, de un tip de educaţie care predica egoismul şi şmecheria drept căi de supravieţuire, de mostre de înţelepciune, de tipul: "capul plecat sabia nu-l taie", "frate, frate, dar brânza-i pe bani", sau "fuga e ruşinoasă, dar e sănătoasă."
 
Cât de greu a fost să vă găsiţi resursele pen­tru acest al doilea lungmetraj?
 
Greu — pentru că nu-mi era clar în ce direcţie trebuie s-o iau. Primul film sau prima carte, chiar şi reuşite, constituie un eveniment, dar abia cu al doilea film sau carte trasezi o direc­ţie. Eu nu m-am trezit într-o zi din somn să spun: bingo, ştiu ce trebuie să fac mai departe — am stat în fund cu pixul în mână şi m-am gândit mult, iar din clipa în care am decis ce şi cum, mi-a fost ceva mai simplu, căci am ştiut măcar în ce zonă îmi caut povestea.
 
Au apărut nuanţe noi, s-a modificat scena­riul pe parcursul filmărilor?
 
Pentru mine, filmul există întâi în minte şi pe hârtie — lucrez până când sunt mulţumit de cum arată filmul virtual din capul meu — transcrierea lui în realitate o găsesc ceva mai uşoară.
Am respectat scenariul, dar am rescris me­reu de-a lungul filmării, în special dialog-uri. Apoi, lucrul efectiv cu actorii şi alegerea pozi­ţiei aparatului au eliminat tot ce era şarjat, neimportant sau prea ticluit.
 
Pe cine credeţi că va marca mai tare po­vestea: pe cei din generaţia tânără, care nu au apucat să simtă prea mult din comunism sau pe cei care au trăit atunci?
 
Sper să provoace măcar o tresărire tuturor celor care au fost vreodată în situaţia de părinţi virtuali şi s-au întrebat: bun, şi acum cum facem, îl păstrăm sau îl dăm afară?

 
(Time Out, 18-31 mai 2007)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: 4 luni, 3 saptamani si 2 zile, cristian mungiu, iulia david

Opinii: