Lai Cantacuzin — față cadaverică, privire cețoasă, traversată de stranii năluciri ale trecutului, cutremurată de spaime misterioase, de zvâcnirile unui erotism pătimaș, mersul somnambulic, alunecos, gesturi obosite, devorate de plictis, apariție fantomatică, telurică și ireală în același timp.
Șerban Saru−Sinești — chip puhav, de o culoare gaIbenă, bolnăvicioasă, ochi sfredelitori, tăioși, tulburați de un senzualism obsesiv, un rictus cinic în colțul gurii, gesturile precise, ferme, călcatura apăsată, sigură, o siluetă de felină la pândă, așteptând să-și devore prada.
Două măști embIematice pentru o lume alienată și alienantă. Starea vegetativă a prințului din
Noiembrie, ultimul bal de Dan Pița, activismul agresiv al ministrului justiției din
Cei care plătesc cu viața de Șerban Marinescu sunt simptome dramatice ale eșecului uman într-o existență mistificată. Aceste roluri de relief ale anului cinematografic '89, care se înscriu în biografia artistică a actorului Ștefan lordache, fac parte din aceeași familie spirituală cu antologicele sale creații de pe scenă din „Hamlet”, „Escurial”, „Cerul înstelat deasupra noastră”, „Richard al Ill-lea”, „Să îmbrăcăm pe cei goi”, „Emigranții”. Le unește tehnica interpretativă desăvârșită, patosul, o forță implozivă, tensiunea energetică, o plinătate de viață ce le conferă incandescență. Stilul de joc este ofensiv. Liniile de caracterizare sunt de o policromie violentă. În întunericul sălii, personajele străpung ecranul, iradiind, în același timp, repulsie și fascinație. Simțim că aceste întrupări malefice solicită implicare totală până la epuizare și chiar primejduire fizica și psihică. Arabescul trăirilor descris de actor cunoaște expresii tulburătoare. Glasul inconfundabil, vibrant, grav metalic, cu abundența sa de tonuri, evită tirania sensului imediat, gratuitatea unei scheme ritmice, traduce reliefat poezia cuvântului. În aceste portretizări, în zugrăvirea „infernului moral” al personajelor, Ștefan lordache sondează zone interzise, obscure ale eu-lui. Încearcă experiențe extreme, atinge momente de paroxism, având capacitatea de a transmite stări subliminale. Ce distanță de la seninătatea lui Andrei Sabin din
Străinul, filmul de debut, la figura sumbră, Iipsită de Iumină a lui Șerban Saru−Sinești! Chipul său de azi, cioplit de cute adânci, cu privirea intensă, este o oglindă a trudei, a efortului său creator pentru o reprezentare complexă a umanului. Impresia în rostire, mimică, gestică este de bogăție, de emoție intensă și adâncire poetică. Creațiile sale din rolurile Lai Cantacuzin și Șerban Saru−Sinești invită la perspective critice multiple: psihologice, sociale, politice. „Histrionismul” actorului nu se confundă cu narcisismul sau căutarea efectelor. Înțeles în sens superior, el se traduce prin travaliu intens și reflexivitate, crez estetic și civic. „Nu e o meserie ușoară — mărturisește actorul — nu trebuie privită cu ușurință, trebuie iubită și ocrotită, înțeleasă și ajutată pentru că suntem „purtători” de idei, suntem la urma urmei un instrument politic. Nu pot exista artistic, estetic, în afara spațiului uman−social în care respir. Și aceasta e o opțiune politică. Am încercat — iubind acest spațiu — să spun adevărul, să fiu cât mai adevărat în toate personajele pe care le-am întruchipat.”
O profesiune de credință care vorbește despre noblețea unei arte și forța spirituală a unei personalități.
