“Te uită cum ninge decembre” s-ar putea numi una o scenă-cheie a filmului Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii: într-una dintre primele zilele ale speranţelor din 1989, adolescenta Eva îşi îndeamnă fratele mai mic, pe Lalalilu, să privească spre fereastră: cădeau fulgi groşi, “ca-n copilărie”, cum ne place să spunem. Un singur gest, o singură aruncătură de ochi a acestei actriţe luminoase, Dorotheea Petre, şi am trecut, deja, pragul către o lume mai făgăduitoare. În astfel de fragmente, aproape muzicale în curgerea semitonurilor, se află arta lui Cătălin Mitulescu de a conduce o naraţiune (coscenaristă – Andreea Văleanu). Şi tot aici am putea să montăm, mental, mărturisirea autorului: “Filmul se bazează pe amintirile mele, pe nostalgia mea. Pe credinţa mea în această lume. L-am făcut pentru că îmi era dor de grădiniţă, de liceu, de România”. Nostalgie? Tocmai acum? Cum te prind unii cu acest cuvânt în gură, cum te pun la zid. Ar trebui surghiunit, scos din vocabular şi adus spăşit înapoi, ţinut de ceafă, ca pe un pui de pisică, doar atunci când vom fi cu toţii curaţi ca lacrima. Până atunci, adică până la Sfântu’Aşteaptă, chiar şi amintirea iubirii dintâi, dacă ai avut ghinionul să-i cunoşti fiorii înainte de ’89, ar trebui să lase capul în jos, pentru că nostalgia nu are un dosar prea bun. Astăzi, când trăim ceasuri ale tuturor crispărilor, ale tăiatului în carne vie, când istoria nu pare dispusă să ne mai acorde răgazul nuanţelor, un tânăr cinest, unul dintre cei mai înzestraţi ai noului nostru val, iese calm din rând, pentru a aşeza la locul ei o anumită nuanţă a nostalgiei: a acelui timp secret al fiecăruia, timpul interior al speranţei, în care s-a format generaţia sa. Nu-l putem lepăda, pentru că de el se leagă amintirea primelor iubiri şi revolte, între joc şi bravadă, când vrei să te dai mare în faţa unei fete, răsturnând un bust al lui Ceauşescu; amintirea fratelui mai mic şi a copiilor din cartier, în visele şi în hârjonelile cărora se strecura fantoma dictatorului, un bau-bau ce trebuie şi poate fi doborât. Fragilul Lalalilu (Timotei Duma) ştie totul, în taină. Cum ar putea fi uitată mama (admirabila Carmen Ungureanu), femeia care îndură totul cu modestul curaj de fiecare zi, dar şi cu micile, abia şoptitele compromisuri; sau tatăl deghizat în Ceauşescu-sperietoare, (Mircea Diaconu, hâtru cu măsură); ca să nu mai spunem de cohorta vecinilor, unii împăcaţi cu propria lor laşitate, cu trădările, alţii neînduplecaţi sau doar înţelepţi (de un veac nu l-am mai văzut pe Jean Constantin fără masca actorului de comedie). Şi mai vin spre noi imaginile casei umile, neatinse, însă, de pitorescul mizeriei (decoruri: Daniel Răduţă, imaginea: Marius Panduru), cu faţa de masă din muşama scorţoasă, cu felia de pâine unsă cu margarină şi gem (istoria rezervă tuturor madeleina adecvată), sunetele cântecelor învăţate în şcoală de la un profesor nu tocmai pe linie (Valentin Popescu ascunzându-şi complicitatea la adăpostul ochelarilor săi negri). Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii este un film al unei mari fluidităţi care nu întâmplător se îndreaptă către unul dintre cele mai emoţionante finaluri văzute în ultima vreme: cu privirea agăţată de vaporul sfidător de luminos ce se tot îndepărtează de noi, poate mulţi se vor gândi la Fellini, la Kusturica. Eu una am luat-o pe urmele unor triste versuri ale lui Petrarca, “trece nava mea plină de uitare”. Nu noi suntem, însă, cei care am uitat, încărcătura nu este a noastră. Atâtea nave ale istoriei ne-au uitat în această margine de drum a Europei.
