“Tata/ Unde să mai meargă fata?”: „Autoportretul unei fete cuminți” – cronică de film

      Multe filme trăiesc bine cu o felie de viață. Ana Lungu nu a fost interesată să spintece cu cuțitul pentru a pune deoparte o bucată, un coltuc sau ce mai vrem noi. Ochii i-au fugit în altă parte: către ceea ce rămâne, către firimiturile risipite, după ce totul a fost tăiat, împărțit, apucat. Autoportretul unei fete cuminți este un film făcut din fărâme. Fărâme de viață, din mici trăiri -  mai degrabă impulsuri -  cărora nici eroina, tânără femeie de 30 de ani, Cristiana (Elena Popa), nu prea știe să le dea un nume, nu pentru că nu ar izbuti, ci pentru că, pur și simplu, nu la asta îi stă mintea. În fapt, plutește pe suprafața vieții, dusă de ici-colo și, din câte se vede, chiar aceasta ar fi experiența care a preocupat-o pe cineastă, la debutul în lungmetraj. Ca propunere de film fără centru și fără margini nu este lipsit de interes. Nicio întâmplare nu iese matematic din rând, niciun gest nu intră în concurență cu celălalt, numai că, în absența unui minim fond psihologic aperceptiv, menite să justifice cât de cât comportamentul eroinei, dedramatizarea (îi putem spune și astfel) are netezimea unor fotografii care surprind un fel de spleen la diferite ore, un soi de derută liniștită, egală cu ea însăși. De altfel, cântecul care trece prin film este acel "Tata/ Unde să mai meagă fata?"al Adei Milea. Chiar, unde să mai meargă? Acolo unde pare să aibă cât de cât un interes, o tot vedem: cu părinții, într-o familie dominată de un tată care bate toată lumea la cap cu colecțiile lui eclectice (un obiect de fier din secolul XVIII și un ziar din 1947), în vizită de lucru la profesorul conducător de doctorat în inginerie seismologică, ale cărui explicații nu par a-i stârni mare pasiune. Ne întrebăm ce anume ar putea să o scoată pe Cristiana din apatie, probabil doar achiziționarea unui câine, personaj despre care se vorbește cel mai mult în film. Un patruped pare să fie obiectul dorinței, pentru că relația cu un bărbat însurat (Emilian Oprea), pe deasupra și prieten de familie, după toate cele și destul de grosolan în indiferența sa ("Nu-mi plac femeile frumoase"- spune el unei iubite nu prea arătoase) nu pare a fi decât o pierdere de timp. Ceea ce eroina noastră posedă din belșug, dacă avem în vedere și vremea irosită în discuții cu prietenele, despre futilități pretențioase, cum ar fi "obiectivitatea", cu aplicații pe cazul Monicăi Columbeanu, "obiectiv vorbind" frumoasă. Chiar enervant de lungite, astfel de scene cu aer de firesc mărturisesc o abilitate a autoarei de a produce un efect de naturalețe. Atenție, însă, la excese. Francezii au expresia cea mai adecvată, "faire du naturel", care introduce nuanța subliminală a confecționării. "Naturelul" devine artificialitate voioasă, precum în secvența finală "Adevăr sau provocare", încheiată cu o schimbare de cod: Cristiana cea vag absentă trântește un "vreau să mă f...cu Radu" pe care să-l țină minte toată lumea. Inclusiv noi. Numai că nu avem ce face cu această provocare.