REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​„Țapinarii” – cronică de film


     Lunga suită de ipoteze pentru realiza­rea unui film, concentrate în această peliculă — ipoteze tentante sau contra­riante, dar mai ales numeroase şi destul de vagi pentru a fi, în bloc, invulnera­bile — această lungă suită de ipoteze vagi, dar imbatabile, începe de la ti­tlu.
     Titlul — Ţapinarii — nu vrea să spună că ar fi vorba de un documentar sau de o monografie socio-etnografică, nici de ilustrarea oratorică a vieții tăietorilor de lemne. Dar el, titlul, ar putea crea unora iluzia, iar altora temerea că vor avea de-a face cu un documentar, o monografie sau un oratoriu. Bizară şi fericită cutezanţa la debutantul loan Cărmazan, de a înfrunta şi iluzia şi te­merea, luptând pe doua fronturi deo­dată, nu fără rezultat, de vreme ce fil­mul există. Și anume există „pe de o parte” şi „pe de altă parte”, în aşa fel încât decepţia unora şi bucuria altora (nu e documentar, nu e monografie, nu e oratoriu) se vor fi anulat reciproc, fără a fi lăsat alt sentiment în loc. Dar absenţa unui sentiment sau a unei idei pentru spectator e, pare-se, răul cel mai mic, dintre toate câte sunt cu pu­tinţă, atâta timp cât filmul, cum spuneam, s-a făcut.
     Este o ecuaţie strategică pe care o putem descifra (nu fără dificultate) în însăşi structura peliculei (atât cât există) şi printre modalităţile de realizare (nu­meroase) la care recurge autorul. „Ac­ţiunea” (într-un sens generic, fiindcă e un film fără story — motiv de revendi­care a noutății) se desfăşoară la locul de producţie al unei echipe de munci­tori forestieri din zilele noastre, toto­dată prezentat ca spaţiu mitic, în spe­cial prin baladele lui Dorin Liviu Zaha­ria din coloana sonoră („Sus la munte” — motiv de satisfacţie pentru toţi). Fun­dalul acțiunii îl constituie scenele de muncă şi viaţa în colectiv, ca sens tute­lar şi ultim, dar pentru alt tip de exi­genţe, munca e filmată din unghiuri şi cu obiective care conferă gesturilor şi figurilor muncitorilor o propensiune di­namic-monumentală, respectiv so­lemn-reflexiva, prin frecventele ralen­ti-uri, în timp ce momentele din baraca ţapinarilor sau din jurul familiarei ba­raci sunt înalţate într-un spaţiu poetic, prin pandantul mijloacelor dinamice, prin efecte speciale de ecleraj progresiv sau regresiv, cu sugestia extatică a re­velaţiei sau a tainei. În aşa fel încât abu­zul de trucuri, ca în filmele studenţeşti din anul I şi II, e repede uitat, tocmai pentru ca ele sunt prea multe şi diverse, mai ales ca intervin mereu date noi, atât în dramaturgie cât şi în tratarea imagi­nii, contrariante, dar la fel de echili­brate. De pildă, evenimentele principale ale filmului, o moarte şi o nuntă, trimit direct la mit, prin dilatarea pe care o cunosc cele două secvenţe, dar contex­tul lor nu e cel mitologic, tradiţional, e chiar unul demitizant. Înscenarea morţii şi a înmormântării bătrânului, ca şi a nunţii celor doi tineri, dă câştig de cauza unei viziuni distilat-burleşti asu­pra ritualurilor respective, cu citarea în planuri-detaliu a obiceiului ancestral, păgân, al tăierii cocoşului la înmormân­tare şi efectul metaforic al spargerii oglinzii la nuntă. Se adaugă la acestea etalarea în ambianţa şi tipologie (şi dis­tribuţie) a nefotogenicului, anostului, derizoriului şi sordidului, cu contribuţia unui decupaj şi a unui montaj sinco­pate, seci.
     Pe de altă parte, aceasta privare de vibraţie a miticului folcloric autohton e răscumpărată printr-o transparentă pa­rodiere a unor citate din artele culte universale, cu nonşalante colaje moder­niste, în care sunt implicate Cina cea de taină, reconstituită sus, la munte, în ba­racă (cu economie de personaje şi de ferestre față de modelul clasic) şi Beet­hoven (Beethoven, compozitorul?! ar solicita lămuriri un personaj din Ma­zilu), acesta sub formă de mini-bust de ghips, câştigat la tombola bufetului din vale şi utilizat ca fanion auto, într-o cursă solitară pe cele patru roţi ale unui vehicul dezmembrat, filmat bineînţeles cu obiectivul grandangular şi acompaniat de Oda bucuriei, pe un plai, în schimb, neaoş. Ș.a.m.d.
     Ambiţia într-un fel admirabilă a debu­tantului de a duce până la extrem această strategie polivalentă (şi încă n-am numit parabola finală, absurd-er­metică, dar cu naratorul filmat expre­sionist, parabola despre cireşul cu o singură cireaşă, spusă la nuntă şi care se lasă cu bătaie, nu pentru că a fost spusă, cum ne-am aştepta, ci pentru că povestitorul ar fi tăiat cireşul), anver­gura intimidantă a acestei polivalenţe caleidoscopice (în care s-ar include şi suprarealismul magic din final, pe ma­ilul mării) creează în cele din urmă im­presia că am fi în faţa unui film experi­mental, care ar ţine de un nou cinema. Deşi lucrurile relativ noi şi cele câteva cadre care atestă siguranţa de sine a relizatorului (secvenţa de după iubirea din crâng) sunt mult mai puţine decât cele efectiv vechi, desuete în naivitatea lor postliceală. Debutantul are însă 35 de ani, zice programul de sală. Dar şi mai bine zice — ca să facem şi noi un racord formal — un prof. univ. numit Tudor Vianu care fără a descuraja de­butantul, tare de înger, după cum se vede şi deci recuperabil, ar conchide „Unde avem haos, întâlnire întâmplă­toare şi nemotivată de lucruri etero­gene, acolo nu poate să fie artă.” 
(Cinema nr. 4, aprilie 1983)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, dorin liviu zaharia, ioan carmazan, mariana buruiana, serban ionescu, tapinarii film, valerian sava

Opinii: