„Tănase Scatiu” în replici – cheie

     Printre locurile comune, bătătorite de atâta frecventare, ale criticii de film, este şi acela privitor la dificila naştere a unei ecranizări, la fatalitatea ei de a fi mereu în nedreaptă concurenţă cu «spiritul operei literare». Pe nici un alt teritoriu al artei nu a răsunat cu atâta vehementă şi atât de des cuvântul «trădare», precum s-a întâmplat şi se întâmplă în spaţiile cinematografului. «Trădare, de trei ori trădare, de «n» ori trădare», pentru că ecranul nu a ştiut, nu a putut să capteze cutare sau cutare parfum sau imagine. De cele mai multe ori angajamentul ecranizatorilor este privit doar ca o bătălie cu imaginile şi parfumurile, ca o luptă care îşi propune fie eliberarea de sub tirania acestora, fie ignorarea lor elegantă. Mult mai rar se are în vedere confruntarea cu coloşii construiţi din cuvinte, cu potopul verbal, imposibil de urnit, ca atare, din carte în film. Invocând însă numai chipul unui personaj sau al unei situaţii, apelând deci la o realitate constituită dincolo de fraze, observa­torul — de profesie sau ocazional — încearcă, cu sau fără voia lui, să împingă discuţia pe un teren bănuit a fi al unor tratări mai elevate, în care argumentele nu plutesc în coada cuvintelor, ci se înalţă undeva în înalt. Oricum am întoar­ce-o însă, ecranizarea rămâne, înainte de toate, o operaţie de tăiere în carne vie, în carnea operei literare, de croire a unei poteci prin hătişurile de vorbe; nu o dată, autorii se află în faţa riscului pe care şi-I asumă profesorii, obligaţi, din motive metodologice, să-şi îndemne elevii a desprinde dintr-un roman repli­cile capabile să caracterizeze un perso­naj sau altul. De dibăcia acestei între­prinderi depinde, în bună măsură, reuşi­ta unei ecranizări. În faţa lui Tănase Scatiu, a lui Dinu Murguleţ, a Tincuţei şi a celorlalţi eroi ai lui Duiliu Zamfirescu strămutaţi în filmul realizat de Dan Piţa după scenariul lui Mihnea Gheorghiu, m-am gândit din nou cât de nedrepţi suntem atunci când trecem cu vederea efortul decupării unor personaje din paginile unei cărţi. Ce spun ele şi cât spun pentru a nu-şi pierde identitatea gândită şi dăruită de autor? Rapacele, parvenitul, necioplitul Tănase Scatiu ni se înfătişează pe ecran cu suita sa de agresivităţi verbale din mijlocul cărora răsare portretul celui pus pe căpătuiala şi distrugere. Nu lipseşte nici una din replicile sale-cheie: «Oţi fi voi mari, dar aici eu comand... Boieri cu buzunarul gol... Voi vorbiţi frumos şi vă mâncaţi averile ca păcătoşii. Dacă n-aş fi eu...» «Hai, marş, să nu te mai văd în faţa mea, urâto». Nu lipsesc, bineînţeles, propozi­ţiile care exaltă pronumele posesiv: «Mi l-am ales primar» spune Scatiu, sau: «De ce mi-ai plecat, tată socrule?». De altfel, ultimele cuvinte ale Scatiului înainte de a fi pedepsit de ţărani, sunt acestea: «leşiti afară de pe moşia mea!»
     Ezitarea bătrânului Dinu Murguleţ în faţa avansurilor unei tranzacţii matrimoniale venite din partea mamei lui Tănase Scatiu este sugerată, la începu­tul filmului, de răspunsul lui «pe alături»: «Ei, ce zici, ne încuscrim?», dar ceea ce va primi din partea lui Murguleţ este doar un «Drum bun, coană Profiro». Altfel va suna părerea sa ceva mai târziu când, încolţit de primejdie, acceptă să-şi mă­rite fata, sacrificând dragostea acesteia pentru Mihai: «Nici un Mihai. Când e vorba de puterea şi averea noastră, nici un Mihai». Uneori, o singură intervenţie este suficientă pentru a ne face cunoş­tintă cu vrerea personajului: «O făcu­răm şi pe asta, că rămăsese nefăcută», mărturiseşte puhava Profira, după prima tentativă de cucerire a mâinii Tincuţei, dezvăluind parcă un punct dintr-un mai bogat plan de atac.
     Dincolo de timp, iscodite de ochiul neîndurător al aparatului de filmat, perso­najele lui Duiliu Zamfirescu îşi dovedesc rezistenţa şi vIguarea.