​Talentul care urcă muntele

Este cu atât mai mare meritul tinerelor actriţe care izbutesc să arate lumii ceea ce pot, cu cât cinematografului nostru îi este destul de străină îndeletnicirea lansării, mai ales în materie de nume feminine (cu bărbaţii, lucrurile stau, oarecum, altfel, majoritatea filmelor fiind clădite pe poves­tiri duse în spate de eroi). Aşadar, să reu­şeşti să te impui fără a avea sub tălpi tram­bulina dătătoare de elan mi se pare o per­formanţă mai vrednică de luat în seamă decât operaţiunile reunite ale unor specia­lişti în impunerea debutanţilor.
La drept vorbind însă, atunci când îi în­credinţa studentei Catrinel Dumitrescu rolul adolescentei cu bigudiuri, cu mânecile suflecate şi cu pantaloni lălâi în Râul care urcă muntele, regizoarea Cristiana Nicolae dovedea, încă o dată, că are ochi de spe­cialistă în propulsarea unor nume noi. Un chip obişnuit, nedisputat nici de o frumuseţe «ca la carte», nici de cea ostentativ modernă,«o fată bună şi cuminte», ca să folosim, din raţiuni metodologice, termenii unui «emploi», dar câta certitudine a inte­ligenţei şi a unei demnităţi a răbdării radia acest chip, în chiar filmul de început. Două filme recente, Ora zero şi Omul care ne trebuie au confirmat din plin — şi au răs­plătit — încrederea regizoarei Cristiana Nicolae. Există actori în preajma cărora ai sentimentul că tu, spectator, ai încăput pe mâini bune, că cel puţin câteva dintre con­vingerile tale fundamentale despre viaţă îţi vor fi ocrotite. Pe acest teren am reîntâlnit-o pe Catrinel Dumitrescu, a cărei bătălie a binelui şi a frumosului alergic la dulce­gării a fost câştigată în ciuda evidentelor accente false, cum se spune, din partiturile scrise ale celor două pelicule sus-amintite. Când, în Ora zero, o secvenţă ameninţă să se dizolve în joacă lirică, interpreta o aducea la liman printr-un gram de înţelepciune şi simţ al frumuseţii rolului; acolo unde, vai, atâtea actriţe tinere mizează pe îmbufnarea şi insolenţa chipurilor juvenile, eventual întărite de o fotogenică scuturare de plete, fata aceasta îşi priveşte partenerul în ochi cu o intensitate ce se constituie într-un privilegiu: de a ţi se destăinui ori de a te pune la punct, de a te accepta ori de a te respinge în numele unui cod moral afirmat exact şi fără şovăială.