Personajul secundar
Mihai Covaci și Trifan, Aspasia și Veturia, Ilie Roșu — adică
Florin Zamfirescu și
Ion Fiscuteanu, Maria Seleș și
Cecilia Bârbora, Dinu Apetrei... Pe cât de limpede, de intentativă, pe atât de profundă, de organică, textura cinematografică a acestor destine, tratate în cheie realistă, dar încărcate de polenul conotațiilor. Câteva destine ce vin înspre noi din întuneric, luminițe pâlpâitoare în opacitatea densă a mineralului.
Un om își ridică încet fruntea de pe masă, fixând un neant numai de el văzut. Procesul de conștiință s-a încheiat. Verdictul e pronunțat. Urmează ceremonialul execuției. Al autoexecuției. Gestica marțială, precipitată de micșorarea distanței dintre cutia de chibrituri de 5 bani și existența lui Mihai Covaci. Farfuria cu mâncare slinoasă. Gura astupata cu bolul de mămălige. Efortul de a înghiți. Densitatea fiecărei secunde. Motivațiile morale existențiale s-au anulat. Magnetul vital (copilul plecând la școală, ritualul prenupțial al soției) a slăbit în timp ce presiunea interioară a atins o limită insuportabilă. Explozia. A rămas albul maculat de roșu, apa ce se varsă din sticlă.
Performanța interpretativă realizată de Florin Zamfirescu nu suportă epitete. Epurate de replica, încărcătură psihologică se transmite cadru cu cadru. Actorul devine el însuși o metaforă, un semn cinematografic viu, rimând nemijlocit cu celelalte semne inventate de
Daneliuc în poemul tragic de debut al filmului.
În diagonală, Trifan întruchipează drama vitalității condamnate la extincție gradate printr-un mecanism social opresiv, fără fisură. Eroul, animat de nălucirile unei revanșe individuale, abolește valorile morale consacrate (cinste, responsabilitate paternă, onoare) concentrându-și energiile spre un scop unic: efracție justițiară. Ochii strălucitori, congestionați, vorba-i repezită mesteca planuri de holoangăr. Duhul aurului îi umple ființă, „Lovitura” ratată. Mazilit la „cărbune”, umilit, însingurat, amuțit într-un reproș trist lui Trifan îi mai rămâne protestul verbal, rostit cam în van în mijlocul turbionului recrutării „voluntarilor” pentru vânătoarea altor holoangări. Ion Fiscuteanu joacă nuanțele fiecărei faze a „involuției” personajului, a devitalizării sale. Nervozitatea inițiale, permanenta agitație descriu expresiv starea de tensiune vitala, a luptei unul contra toți. Ca și în
Glissando, actorul construiește prin mijloace de expresie inspirat alese și cea de-a doua identitate a lui Trifan înfrântul, în care mocnește sentimentul frustrării.
În rolul Aspasiei, soția asupra căreia planează umbra echivoca a unui trecut-prezent vinovat, Maria Seleș își portretizează personajul în tușe ferme, sigure. Statutul moral-social al femeii datoare să ridice o casă de copii, să se zbată printre interminabile griji si nevoi, se drămuiască banul și îmbucătura să-și apere cu disperare peticul de existență domestică. Riduri premature, cearcăne brutale, senzualitate reprimată, tinerele veștejită, gelozie, dar și înțelepciunea calde a devotamentului. O partitura dificilă comprimând semnele Erosului întâlnind Thanatosul. Jocul sobru, economicos al actriței conduce la deplină reușită dramatică certificând talentul.
Veturia aduce în peisajul uman un personaj cu un halou particular. Înger vinovat, tânăra fată plutește aparent fără vreun rost peste existența diurnă, amorfă, ternă. Prezența ei, ici-colo, în calea lui Iacob sau a celorlalți e însoțită de o poezie misterioasă, ușor stranie, o clătinare spre altceva, spre altfel. Lupta lui Iacob cu îngerul are fulgurație autentică, înseninează și întunecă, încălzește și semnifică, redând vieții un fior subtil. Tânăra interpretă Cecilia Bârbora intră în joc cu date fizionomice adecvate. Urâțeniei-frumoase, surâsului fluturat, privirilor verzi-cenușiu, cald-obraznice, cosițelor blonde, ieșite de sub pălăria caraghioasa actriță le adaugă o remarcabilă trăire a nevinovăției vinovate, dezvăluind prin forța delicată, personalitate și har. Dincolo de cuvânt, dincolo de rol, existența personajului ei pare să continue. Strâmb proptit în cârja sa, cu privirile alunecos-piezișe, de un albastru spălăcit. Ilie Roșu personifică unealta oarba în păienjenișul exercitării puterii, al asigurării „ordinii”. Accidentul suferit i-a retezat piciorul și sufletul. Forța malefică contrastează cu handicaparea fizică. Delator prin prestație și vocație, Roșu instalează o continuă nesiguranță, stare de fals și ipocrizie chiar sub aparența unor gesturi generoase (cadoul bocancilor). În acest rol, Daneliuc a făcut o altă reală descoperire în persoana lui Dinu Apetrei care își asumă cu o rară mobilitate psihologică, cu înțelegere și cu un instinct născut al actorului de film, datele rolului.
În realitatea filmului contururile personajelor sunt estompate, nu se lasă fotografiate, disecate. Descripția lor e metaforică, pentru că Daneliuc are geniul topirii personajelor în materia filmului. Este secretul valorificării actorului. Dar, totodată, și un alt secret al regizorului, talentul de a trăi cinematografic.
