REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Suvenir din Bucureşti


Bucureşti, oraş − grădină! Pentru ce imaginea ta este atât de monotonă în filmele noastre?
     Nu o dată filmele noastre ne-au făcut să ne gândim cu nostalgie la şirul celebrelor exemple care mărturisesc curiozitatea cinematografului pentru universul citadin. lată Berlin al lui Ruttmann — caleidoscop enorm închizând maginile unei mari metropole, arabesc savant de motive vizuale şi ritmuri, iată piaţa din Berlin a lui Basse, roind ameţitor şi muzical, iată oraşul poetic din filmele lui Carné şi Duvivier — străzile cu pavaje ude de ploaie, cu felinare lăptoase, barul din port înecat în aburi de alcool şi fum de ţigară, hotelurile umile, cheiurile pierdute în ceaţă, bâlciul de la periferie, iată Londonezii lui Taylor şi Manhattan al lui Strand şi Scheeler, iată strada sordidă sau plină de agitaţie pitorească pe care au filmat-o neorealiştii. Vorbim de Roma lui Fellini, de Volterra lui Visconti, de un Milano antonionian, de New York-ul lui Rogosin, de Moscova lui Huţiev, de Benaresul lui Ray, vorbim de Parisul lui Ivens ori de Parisul lui Malle, şi înţelegem viziuni de neconfundat, geografii spirituale, documente lirice. Şi Bucureştiul?
     Un film mai vechi — Calea Victoriei — încercase să evoce oraşul de altădată, atmosfera particulară a Bucureştiului antebelic, dar totul fusese o reconstituire inertă în care scrupulozitatea arheologică voia să treacă drept stil. Bucureştiul de azi care se poate observa în filmele noastre are impersonalitatea unei pagini de Baedeker. Invariabil, de la Nu vreau să mă însor până la Împuşcături pe portativ, pradă unei obsesii parcă, cineaştii noştri nu văd decât Ateneul, Casa Scânteii, Piaţa Palatului, Statuia Aviatorilor, Arcul de Triumf, Muzeul Satului. Eroii sunt puşi să aştepte, să se întâlnească sau să se plimbe în acelaşi decor turistic ca şi cum fiecare film ar fi o comandă a ONT-ului, ca şi cum am patrula toată ziua pe lângă monumentele Capitalei. Privim frumuseţile oraşului prin aceleaşi vizoare şi producem aceleaşi poze convenţionale, de parcă nu găsim decât două−trei încadraturi, de parcă Buftea trebuie să cucerească faima unui nou Epinal. Noutatea pe care o aduc ultimele noastre pliante cinematografice stă în a filma din helicopter. Dar cărţile poştale ilustrate rămân cărţi poştale ilustrate, nu spun mai nimic şi în zadar vom căuta pe ecran o imagine cu adevărat revelatoare a oraşului în care trăim.
     Aşteptasem De trei ori Bucureşti cu o mare curiozitate — trei scheciuri despre un univers familiar, trei regizori cu sensibilităţi şi optici deosebite. Şi apoi, ce magnifică aventură poate fi un film despre Bucureşti! Există — mai trebuie să o spunem? — un Bucureşti al ceasurilor matinale şi Bucureştiul orelor târzii, există un Bucureşti al vârstelor, unul al urbanismului modern şi altul vechi, cu parfumul poetic al amintirilor, al vremii care s-a scurs, există Bucureştiul de fiecare zi — mai interesant pentru cineast, mai ispititor decât toată imageria dulceagă şi turistică. Dincolo de ferestrele clădirilor pe care le vede în goana maşinii regizorul−ghid, se află o umanitate care se cere neapărat cercetată. Scheciurile lui Horea Popescu şi Gopo, ultimul nu lipsit de un anume aer şugubăţ şi naiv, nu se interesează decât de fotografii. În schiţa lui Mihai lacob, oraşul hibernal şi nocturn, cu un Cişmigiu mineralizat sub zăpadă, cu luminile de Anul nou ale străzilor pustii, trebuia să apară într-o corespondenţă secretă (şi metaforică) cu stările lăuntrice ale personajului sau cel puţin ca un element «de atmosferă», însă intenţia regizorului abia se întrezăreşte, nu capătă destulă corporalitate.
     Nici de data aceasta şi nici alteori când am văzut Bucureştiul pe ecran, n-am avut sentimentul că aparatul de filmat e profund ataşat de concreteţe, că ştie să vadă cu o superbă impudoare, că poate fi incisiv, că ştie să memoreze o infinitate de detalii, să capteze plasma vie a unui univers. N-am descoperit până acum strada, ritmurile vieţii care se consumă în perimetrul ei, strada trepidantă sau calmă, voioasă sau melancolică, poetică sau prozaică. N-am descoperit încă chipul şi gesturile trecătorului, gestul mărunt cu care îşi aprinde o ţigară şi gestul cu care îşi face loc să vadă prin împletitura rogojinei schela unei case. N-am descoperit încă tradiţia literară şi plastică a evocării Bucureştiului pe care o avem şi care pune la îndemână sugestii nenumărate.
     Filmul despre Bucureşti rămâne de făcut, acel film tandru despre un oraş obişnuit sau excepţional, despre oamenii lui trişti sau veseli, despre farmecul priveliştilor lui vechi şi noi, despre... Poematic sau reportericesc, dramatic sau plin de umor, un film în care trebuie să vibreze emoţia.
 
(Cinema nr. 4, aprilie 1968)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, de trei ori bucuresti film, george littera, horea popescu, ion popescu gopo, mihai iacob

Opinii: