REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„Surâsul…” şi cronica surâzătoare


     Un surâs în plină vară, comedia în culori de Geo Saizescu, pare să fi cucerit destule aplauze, fapt notabil la filmele noastre, şi o desfăşurată atenţie din partea presei. „Place fără rezerve esenţiale...” scrie Lucian Raicu şi face o cronică surâzătoare în numărul 3 al revistei „CINEMA”, pag. 3. La pagina 10, în acelaşi număr, se poate însă citi: „Un surâs în plină vară abundă în situaţii neverosimile, mai ales prin raport cu scopul propus şi atins pe alocuri: arătarea unui tânăr ţăran, deştept, capabil, dar încăpăţânat...” (Savel Stiopul, articolul „Nu numai oglinda!”). Ar mai fi de citat (în acelaşi număr, la pag. 4) scriitorul Dumitru Radu Popescu, autorul scenariului, care face elogiul colaborării cu ceilalţi realizatori ai filmului, operatorul, scenograful etc. sub atenta diriguire a eforturilor depuse de regizor, pledând împotriva dorinţelor de manifestare expresă a unuia în detrimentul altuia.
     Poţi fi de acord cu unul, cu altul sau cu toţi trei, dar — bucuroşi de noua iniţiativă a revistei „CINEMA”, de a supune discuţiei propriile-i cronici — să încercăm o confruntare a opiniilor de pe o a patra poziţie... (probabil şi nu ultima).
     Pe Lucian Raicu îl stimulează în aprecierile sale „un sentiment tonic de consimţire, de agreabilă şi voioasă integrare (fără crispările de rigoare) în ambianţa tipic contemporană...” şi mai departe: „Acest erou (Făniţă) trăieşte în film, într-o succesiune de situaţii convingătoare (...) adevăruri revelatoare, străbătute de spiritul viu al contemporaneităţii noastre”. Iar Savel Stiopul: „Multe din faptele lui Făniţă sunt ale unui prostănac...” şi în continuare: „Lumea din jur manifestă aceeaşi toleranţă ilogică...” Criteriul principal de judecare a unui film la Savel Stiopul (nu numai la el) este aflarea unei idei: „artistică, unitară, generoasă şi poetică, suficient de puternică, ca să sudeze tot materialul faptic şi uman într-o construcţie solidă, complexă”. Că Savel Stiopul nu găseşte întotdeauna la filmele discutate ideea propusă, poate nu e vina lui. (Vezi cazul Partea ta de vină unde „sudura”, e drept cam difuză, e făcută de fapt pe ideea nonviolenţei morale, a inimixtiunii brutale în treburile delicate ale sufletului omenesc). La Un surâs... Savel Stiopul dezvăluie şi acceptă scopul nobil propus al autorilor, ori, după părerea noastră, tocmai aici stă viciul fundamental al filmului. Făniţă vrea să fie un ţăran deştept, capabil, un fel de Păcală, modern pe deasupra — şi nu poate fi, obiectiv privind lucrurile, chiar dacă autorii o doresc din toată inima. În schimb, Făniţă putea fi tipul de personaj, foarte interesant, contemporan, al anacronicului, al înapoiatului, în confruntare cu societatea care l-a depăşit. Putea fi împachetat în cuvenitele indulgenţe, un fel de Don Quijote oltean, al unui sat socialist evoluat. Desigur şi un astfel de personaj putea fi în felul lui deştept, măcar isteţ sau şmecher, dar Făniţă nu este. Faţă de un astfel de personaj deveneau obligatorii şi anumite atitudini fireşti.
     Să vedem de ce?
     Am credinţa că autorii n-au sesizat cu exactitate realitatea contemporană şi, ambalându-se în incertitudinea propriilor intenţii, s-au rătăcit printre situaţiile confecţionate devenite formal comice. Stiopul menţionează momentul absurd cu ouăle clocite şi are dreptate. Aş analiza mai detailat alt moment asemănător, cel cu vânzarea oglinzilor pentru a demonstra nesiguranţa realizatorilor încurcaţi în iţele materialului de viaţă selecţionat pentru film.
     Mai întâi, în ţara noastră, comerţul particular şi-a cam dat obştescul sfârşit şi Făniţă — în viaţă — ar fi fost tratat cu dispreţ şi asprime. (Observaţie valabilă în cazul „gogoşilor” vândute mai mult spectatorilor). Admitem, totuşi că, fiind simpatizat în sat, i se înghite capriciul şi el îşi poate etala oglinzile. Dar e mai greu ca noi să acceptăm că personajul e un deştept când îşi închipuie că poate desface într-un sat oglinzi valorând mii de lei, când nu vede că pe uliţa satului nu trece mai nimeni şi strigă, în zadar. Deci o întreagă succesiune de situaţii — de loc — convingătoare. Dar, mai mult, nu putem accepta postura, ambiguă, a celorlalte personaje, mărunt moralizatoare, a fraţilor, paternalist-duioasă, a preşedintelui care, considerându-l deştept, îl tot ia pe tânăr de departe cu altoitul pomilor.
     Şi se mai pune întrebarea: de unde atâta amor la Liorica, fată evoluată după aspect, care ar putea avea succes la mulţi alţii mai pricopsiţi la minte? În plus, în raporturile sale, Făniţă „deşteptul” pune în umbră celelalte personaje. Având „idei”— iazuri cu peşti, livezi cu pomi — vrea să le vândă celor din satele vecine. Preşedinţii de colectivă, ţărani-bătrâni, în loc să-l ia în râs, ca pe unul picat din Iună, se uită serioşi în gura lui, îi mulţumesc — ei, chipurile, nu se gândiseră! Ce s-ar fi făcut fără Făniţă? Sunt chiar proşti cu toţii, numai Făniţă e deştept, sau nimic nu e adevărat, totul ţine de bunul plac al autorilor? Înclinăm spre ultima posibilitate.
     Iată cum, de la relaţiile sociale superficial înţelese, se ajunge la intenţii imprecise, situaţii eronate şi personaje cu atitudini neverosimile, la o lume întoarsă pe dos şi pusă într-o lumină nefavorabilă. Făniţă putea fi un personaj deosebit de izbutit, dar numai în poziţia lui obiectiv socială în anacronismul Iui ridicol faţă de socialism. Numai aşa comedia ar fi fost de o reală calitate.
     În fine, regizorul a ştiut ce vrea? (cum susţine D.R. Popescu) A fost un pedagog pentru coIaboratori? După părerea noastră, nu prea. Scenograful a administrat romburile coloanei lui Brâncuşi de la scaune şi mese până la coada lingurilor, costumele sunt când vag păşuniste, când grosolan rurale, interpreta principală râde în mai multe game, totul ca într-o joacă de copii mari, iar regizorul însuşi s-a străduit din răsputeri să găsească, în acest noian de incredibilităţi, un ritm alert, o expresie corectă de naraţiune cinematografică, o bună interpretare, culoare şi comedie. Păcat de talentul din Doi vecini. Un pas înapoi.
 
(Cinema nr. 6, iunie 1964)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, geo saizescu, mircea muresan, un suras in plina vara film

Opinii: