Așa rămâne — și așa se cuvine să rămână în esența lui — filmul TV al regizorilor
Stere Gulea și
Andrei Băleanu (doi dintre autorii
Apei ca un bivol negru), lucrare ambițioasă, nu prin orgoliul autorilor, ci prin strădania lor meritorie de a echivala prin imagine universul matein. Pentru că, la Mateiu Caragiale, lumea e cuvântul și cuvântul e lumea, iar trecerea cuvântului în „vizual” cere, pe de o parte, interpretarea lui în profunzime și, pe de altă parte, virtutea artistică și profesională de al proiecta pe alt „canal” al simțurilor noastre, nerăpindu-i implicațiile și muzicalitatea.
Poate că cea mai inspirată parte a filmului este chiar începutul lui, o deschidere somptuoasă și de anvergură spre zona de splendoare și decrepitudine a unui crepuscul natural și uman. Dar i se adaugă secvențele casei locuite de duhul amintirii, cele ale mesei de ospăț funebru, lumânările cu cascadele lor înghețate de ceară, drumurile de noapte, hora ielelor aristocratice și câmpenești deopotrivă, capetele de expresie și rarele lor rostiri și mimici, capetele de expresie ale personajelor, dar și ale cailor și câinilor și ale copacilor și ale ruinelor ― care, toate, prin spiritul regizoral, prin contribuția operatorilor (Tiberiu Vătășescu și Constantin Chelba), a scenografiei (Suzana Florescu) și a actorilor (
Vasile Nițulescu,
Tamara Crețulescu,
Dan Nuțu,
Constantin Rauțchi, Mihai Bandac — pictor, de fapt) compun o sugestivă biografie a misterului. Și aceasta dincolo de o „frumusețe” care ar fi putut fi de un estetism rece.
Dacă aș reproșa ceva acestui film, ar fi lipsa de unitate stilistică a benzii sonore (deși selecțiile sunt de bună calitate), câteva puține trenanțe (ușoare reminiscențe din Resnais) și, poate, absența unei reveniri la un citat al autorului, referitor la marginea transparentă care desparte visul de realitate, făcându-le în fond, să se continue, ba chiar să se contopescă, frază care ar fi putut da mai multă claritate acestui excelent și prestigios poem cinematografic, fără să-i stingă aureola de grație și har.