REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​„Stop-cadru la masă” – cronică de film


     Am avut prilejul și privilegiul să văd fiImul scris de Ștefan Iureș și regizat de Ada Pistiner la o conferință de presă, împreună cu mai mulți cronicari și cineaști. Primul lucru care i s-a cerut regizoarei a fost (ca de obicei) să ne explice ce a avut ea să spună în curiosul său film. Autoarea a refuzat. Cu perfecta aparență a unei perfecte logici: „Ați văzut doar filmul! Ați văzut deci ceea ce am văzut eu.” Dar asistența nu s-a lăsat.Și a pornit atunci adevărata vânătoare pentru găsirea unei explicații filmului. Povestea a fost, mai întâi prefăcută în enigmă. De ce eroul, om de aproape 50 de ani, arhitect, soț și tată, părăsește casa și se apucă de trai cu o jună, mai tânără cu 25 de ani decât el, o ștrengăriță guralivă și în perpetuă mișcare (interpretată de Anda Călugăreanu). El va duce cu ea o viață îngrozitor de conjugală, de o platitudine, monotonie și insipiditiate absolut egală cu cea oferită de anosta nevastă, terna, incolora soție legitimă părăsită (interpretată de Dorina Lazăr). Și „corul antic” adunat la discuție a conchis că identitatea în anosteală și amorțeală dintre cele două femei iubite explică de ce viteazul erou se întoarce, în mod firesc, la domiciliul părăsit; la „viața fără duminică” — cum foarte amar o numește esteticianul V.E. Mașek. Totul se rezolvă printr-un „stop-cadru”, printr-un „la loc mișcarea”. O masă întinsă, toată familia adunată, logodnicul fiicei povestind, cu gura plină, ceva incomprehensibil și zgomotos, ceva de o lipsă de haz garantată, și toți, în cap cu dezertorul răzgândit, se prăpădesc de râs, de veselie, de încântare. Un râs țeapăn și de o durată nedeterminată. O fixitate fără termen, o încremenire în fericire beată și fără obiect. Viața avusese răutatea de a zice acestor mediocre viețuitoare, de a le zice: Nu! Zisele viețuitoare, la rându-le, vor zice vieții: NU! Este, cum așa de frumos tot V.E. Mașek spune: o soluție prin „negație a negației”.
     Producătorul filmului Ion Bucheru, ne-a dat și el teoria lui. Virajul biografic al eroului ar putea proveni din trei pricini: 1) din nevoia de aventură, de dezaprobare a platei vieți de până atunci; 2) din nevoia de a începe mai serios altceva, de a lua existența d'a capo; 3) iar pentru cel de al doilea viraj, pentru întoarcerea soțului fugar, o fi fost poate (cu finețe, remarca Ion Bucheru), o victorie de „scor”: amintirile din existența nr. 1 s-au dovedit a fi mai multe și mai plăcute decât cele din existența nr. 2. În această privință trebuie să felicităm meșteșugul regizoral al Adei Pistiner. Am spus de atâtea ori că suprema lex în arta regiei, este de a împăna povestea cu „scene-cheie”,cu momente-dinamită, cadre scurte cât o clipă care fac să explodeze gânduri lungi cât o avalanșă; o scânteie care evocă întreaga poveste, cu trecutul ei tot; cu întregul ei viitor. Exemplu: eroul nostru, cu obrazul său rotund și neted, ne este de mai multe ori arătat în apriga situație de cuceritor adulterin. E în pat. Dulcineea, și ea la fel. Ea — gata să adoarmă. El, mai proprietar ca oricând, întinde brațul și înșfacă subțioara „corpul-delict” al complicei. O ține lipită de șoldul lui, ca pe un bun al său. Apoi întoarce gâtul și aplică un pupat scurt pe capul iubitei. Apoi, ritul nr. 3 al liturghiei, celălalt braț, liber, se lungește spre masa de noapte și apucă un măr mai dinainte pregătit. O dublă garnitură de măsele crapă măru-n două. S-aude un cronțănit ca de sparge-lemne. Apoi, în cadență, începe o extatică, zgomotoasă, visătoare manducație, așteptând ca somnul să pogoare spre a binecuvânta îndrăznețul adulter. O altă scenă-cheie, scenă-rimă, care pictează și ea liturghia acestor relații de amor, este aceea când el nu doarme, ci mănâncă. Mereu îl vedem „iubindu-se” cu dulcineea sub această comestibilă formă: în față, un blid cu nu mai știu ce mâncare tăiată în fragmente mici. Și el mâncându-le, la scenă deschisă, unul câte unul, cu aceeași inexpresivă expresie de mulțumit de sine, de fericire fără cauză, într-un văzduh de banalitate și „viață fără duminică”.
     Regizorul Alexa Visarion atrăgea atenția asupra amarei „teme” pe care el o numește „povestea opțiunilor mici” povestea viteazului ratat, a îndrăznelilor fără răsuflare, sau, cum tot Mașek spunea (în pliantul filmului): povestea unor „revolte în genunchi”.
     Ada Pistiner — autoare de documentare, prin profesiune și vocație — nu și-a trădat meseria nici semnând acest prim lung-metraj de ficțiune. A regizat acele momente dificile, a descoperit în realitate momentele vulcanice care modifică viața peste tot pe unde trec.
     Am spus adesea că superioritatea artei cinematografice este de a permite uneori publicului, spectatorului, să completeze în frumusețe, adâncime și bogăție, valoarea estetică. Iar filmul Stop-cadru la masă ne îndeamnă să gândim despre multe și importante probleme cotidiene. „Rareori suntem conștienți de stadiul real în care propria noastră existență se consumă. Între împlinire și renunțare; între vis și banalitate, între inițiativă și conformism. În absența conștiinței critice viața începe să-și piardă asperitățile, dar și culmile, dulcele somn al mediocrității ne învăluie și ne copleșește, așa cum jungla asimilează și dezintegrează un oraș părăsit. Și ne lăsăm purtați atunci de valurile unei searbede și monotone săptămâni, în care duminicile sunt totdeauna sărite, iar restul zilelor devin atât de egale în cenușiul lor lipsit de semnificație, încât alternarea lor nu mai e sesizabilă” (iarăși V.E. Mașek).
     Protagonistul e interpretat, de marele actor Alexandr Kaliaghin, pe care publicul nostru a mai avut ocazia să-l admire în Sclava iubirii și în Piesă neterminată pentru pianină mecanică.
 
(România literară nr. 28, 10 iulie 1980)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: ada pistiner, cronica de film, d.i. suchianu, stop cadru la masa film

Opinii: